Generalul Radu Theodoru: Ecumenismul şi Ortodoxia

Una dintre armele cele mai perfide ale Satanei este îndreptată spre distrugerea Bisericii Ortodoxe Române care a avut șansa unor ierarhi care să o ferească de ce i s-a întâmplat catolicismului la Conciliul Vatican 2, adică penetrarea cu evrei travestiți în ierarhi catolici, în gestionarea averii Vaticanului de către banca Rothschild care îi dictează nu numai alegerea papilor, dar îi dictează și politica religioasă – au schimbat niște canoane – anulându-i forța de coeziune și în ultimă instanță credibilitatea.

Ortodoxismul – care ne reprezintă de la etnogeneza noastră, el este identic cu conștiința noastră spirituală – trebuie apărat, trebuie apărat de cei care beneficiază de această adevărată credință creștină, adică de enoriași.

Singura instituție fundamentală care a mai rămas neviciată de politicianism, Biserica Națională, nu numai că se apără pe ea, ne apără pe noi de această ofensivă distructivă a satanei.

Noua Eră deja și-a pus un guvern mondial. Noua Eră are o strategie. Noua Eră și-a formulat programul satanic – program satanic, repet de 10 ori! Pentru că concetățenii mei sunt foarte străini – mi-am dat seama din întâlnirile publice, – sunt absolut străini de uneltele satanice actuale care le violentează viața intimă și încearcă să îi întoarcă la animalitate. Ce propovăduiesc: opun întregii civilizații cristice – care de la sălbăticia evului mediu a adus-o la nivelul actual de civilizație și de cultură – aceste perfide și agravante, dezumanizante metode de reeducare în spațiul acesta al noii ere.

Punctul meu de vedere nu este teologic – mă repet obositor – este militar! Se referă la războiul atipic declarat creștinismului. Am văzut în episoadele anterioare cum a înțeles prea-catolicului papă Ioan Paul al 2-lea să-l pună în practică. Este treaba catolicilor cum îl înțeleg, și cum folosesc ecumenismul.

În volumul meu, Francmasoneria pro și contra – Editura Paco – București 2013, la pagina 338, capitolul referitor la raportul ortodoxism – ecumenism, am o dedicație pe care o citez: „Acest capitol se dedică memoriei mitropolitului cărturar dr. Antonie Plămădeală poposit duhovnicește la Grădiștea de pe Argeș întru mărturisirea adevărurilor fundamentale ale ortodoxismului românesc.”

Mitropolitul a fost, cred două decenii, șeful delegației bisericii ortodoxe române la consiliile europene și mondiale având ca temă ecumenismul, descifrând subtextul dezintegrator care era folosit ca armă atipică, își încheie misiunea notând: „ecumenismul a ajuns pe mâna grădinăreselor și florăreselor” – desigur o metaforă, grădinăresele și florăresele fiind de fapt agenții dezintegratori ai ocultei anti-creștine. Să ne lămurească mitropolitul care scrie: „ecumenismul, de la oikumene (lumea) urmărește să readucă lumea creștină la aceeași credință și la aceleași forme de exprimare a credinței pentru ca în felul acesta, creștinii de pretutindeni să fie una, iar expresia acestei unități, Biserica, să fie de asemenea una”. Deci, în înțelesul practic al termenului de ecumenism este acțiunea de a uni toate bisericile creștine într-o singura biserică, bineînțeles cu un singur cap. „Ecumenismul este o adunare de adevăruri care nu dau la total un adevăr” – mai afirmă Mitropolitul Antonie. Deci toate adevărurile pe care le vehiculează teologii la aceste mari consilii ecumenice, nu dau un adevăr pentru că nu pot da un adevăr, fiecare trăgând ba la stânga, ba la dreapta.

Documentarea mea, înschițează următorul tablou al zisului ecumenism: o pălăvrăgeală savantă și diplomatică la nivel înalt, pusă la cale de ocultă, pentru a învrăjbi bisericile, cultele, sectele, niciunfel de organizație creștină nedorind să-și piardă independența. Iar șefii acestora [nedorind] să devină subalternii altora. La acest nivel, ecumenismul, este tratat cu diplomație, respectuoasă, de cei care le resping. De aici își recrutează oculta oportuniștii care devin ecumeniști contra simbrie: tronuri, mitre, cârtițe slujind una biserică viitoare, a globalizării: Biserica Noii Ere, care îl va întroniza pe noul Mesia.

Înaltele valori ale ortodoxiei nu fac concesii de niciun fel apărând ferm credința pe care o slujesc. Exemplific în spațiul ortodoxiei românești și grecești, cele ruși și bulgare fiindu-mi străine. Regretatul Mitropolit Bartolomeu Anania, alt mare cărturar al bisericii noastre, în Pastorala de Paști 2005, pastorală – care nu afirm dar sugerez, l-a costat viața – , citez: “Iuda se plimbă nestingherit prin societate, prin istoria omenirii, dar și prin creștinătate. Isprava lui cea mai mare este aceea că dintr-o singură Biserică a făcut mai multe, iar din mai multe a făcut o puzderie. Și continuă să o facă prin ceea ce îi este propriu: lăcomie, invidie, orgoliu. Se adaptează ușor, și-a rafinat metodele, lucrează la lumina nopții și comunică prin unde herțiene. E un iscusit importator de religie oferind-o concurențială pe piața bunurilor de consum. Altfel, e un ecumenist convins. Când nu lucrează pe furiș, te invită la dialog frățesc. Dacă îl refuzi sau dacă te aperi, te pomenești intolerant, conservator, fundamentalist, retrograd.

Hai să vedem la greci: Mitropolitul Serafim de Pireu. În articolul despre manifestările interreligioase ale ecumenismului sincretist sub pretextul păcii: „Cum poți să te rogi împreună cu ticăloșii rabini ai evreimsului care au transformat credința în dumnezeul Vechiului Testament în luciferism și în satanolatrie, introducând în iudaism cabalismul și talmudismul care cu încăpățânare și îndărătnicie hulesc pe Neaprihănitul Fiu al lui Dumnezeu întrupat, așteptând ca fals mesia al lor pe Antihrist ce va să vină. Cum să poți să te rogi împreună cu comunitatea protestantă post reformată din Olanda, al cărei preot paroh Klass Hendrikse a scris cartea cu titlul „Crezând într-un Dumnezeu inexistent”. Mitropolitul Sefarim îl pomenește și pe Kir Daniel, Preafericitul Patriarh al României, participant la aceste incriminate rugăciuni comune, false, oportuniste. Am consemnat opinii ale unor înalți prelați, mai diplomatice.

Să ascultăm opinii venite de la baza orânduirii bisericești: călugării. Pr. Iustin Pârvu: „avem datoria de a vădi rătăcirile conducătorilor bisericești, de a vădi pericolul ecumenist.” Mărturisesc că din documentarea pe temă, am găsit pe arhimanditrul grec Haralambie Vasilopoulos și volumul său „Ecumenismul fără mască” apărut clandestin. Un soldat dârz al ortodoxismului, fără menajamente diplomatice, care definește ecumenismul clar, așa cum clar a avut pe cătarea armei inamicul patriei sale în războiul greco-italian. Scrie arhimanditrul deloc agreat de unele oficialități bisericești. Să fim atenți, citez: „ecumenismul este o mișcare mondială a sionismului internațional care are ca unic scop cucerirea politică și religioasă a lumii”. Sau: “Biserica lui Hristos este supusă prin ecumenism, unui atat concentrat din partea unor dușmani neînduplecați și vicleni, aflați în centrale de comandă nevăzute. Este război!”.

Ce Este Ecumenismul? – marturia tulburatoare a unui preot ortodox din SUA

Pt. John Moses - SUA
Pt. John Moses – SUA

Marturia Pr. John Moses – SUA care 20 de ani a fost activ in activitati ecumeniste in cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor

“Modus operandi al ecumenismului este sa ne convinga mai intai ca putem toti trai in aceeasi familie (oikos) dar fiecare sa avem camerele noastre separate. Ni se spune ca astfel ne vom putea intelege cu totii si vom dialoga si vom fi deschisi unii la alti, ceea ce este cu siguranta ceea ce Hristos vrea si este un lucru frumos de facut. Nu s-a rugat El ca toti sa fie una? Fiind in camere separate, ne putem toti pastra obiceiurile noastre ciudate de ritual si de manifestare a credintei, pastrandu-ne astfel identitatea si aratand lumii ca Dumnezeu nu este asa de rau si ca religia este un lucru bun in cele din urma. In plus, ce rau poate sa faca doar faptul ca vorbim intre noi?

Suna frumos, nu-i asa?

Bineinteles, fiind toti in aceeasi familie, inseamna ca o credinta este la fel de valida ca si urmatoarea, deoarece toti locuim in aceeasi casa. Caditul din cadelnita este la fel ca si batutul la toba, asa cum psalmodia troparului este la fel ca si balbaiala in duh (n.t. – probabil autorul se refera la vorbitul in limbi al penticostalilor, care se cred sub influenta Duhului Sfant atunci cand se manifesta asemenea indracitilor care mormaie, zbiara si scot sunete ciudate si stridente care nu pot fi intelese). Fiecare are un specific al manifestarii dar in fapt, “toti il cautam pe Dumnezeu”.

Multi ortodocsi bine-intentionati cred ca prin participarea in aceasta familie, chiar doar daca ei cred ca doar inchiriaza o camera, vor aduce pe toti sa vada adevarul Ortodoxiei. In realitate, prezenta lor ii face pe ceilalti membri ai casei sa simta ca ortodoxia este doar un alt membru al Oastei Domnului, deoarece (credeti-ma) cartile au fost aruncate si termenii dialogului sunt deja stabiliti

Bineinteles, nimeni nu ar trebui sa fie prostit. Ecumenistii nu vor fi multumiti pentru totdeauna cu “zidurile care ne despart”. De ce sa traim in camere separate? Sa incepem sa vorbim despre ce avem in comun, in loc de ceea ce nu avem, si in curand toti peretii vor cadea si noi vom trai fericiti intr-o singura mare camera. Si de acum, nu ar trebui sa ne mai numim Consiliul Mondial al Bisericilor (sic), ci ar trebui sa ne numim Consiliul Mondial al Religiilor (OH, nu stiam ca si hindusii sunt parte din familie … lor cine le-a dat drumul? […])

Ar trebui sa ne dam seama ca Consiliul Mondial al Bisericilor nu propune o cu o structura de biserica mondiala, asa ca toti cei preocupati de juristictia si parohia lor pot sa se relaxeze. Nimeni nu ne va lua ograda sau puterea politica sau venitul deoarece CMB stie ca ar fi un adevarat razboi daca ne-ar ameninta puterea noastra. Compromisurile in credinta sunt un lucru mult mai usor de realizat. Astfel, mai degraba ne duc incet catre o religie mondiala de recunoasteri mutuale in loc de o singura biserica mondiala, si face concesii pentru manifestarile eclesiologice ale slabiciunii noastre omenesti, pe care oricum “le vom depasi intr-o zi”.

Si asa sta treaba. Miscarea ecumenista este minimalista: “Haideti sa ne oprim la adevarul cu care suntem toti de acord”. Ortodoxia este MAXIMALISTA – totul conteaza. Si de aceea cele doua niciodata nu se vor amesteca. Ne vom obisnui cu asta. Intr-o atmosfera pluralista incarcata cu expresii capcana gen “frati”, “iubire”, “impreuna”, “dialog” etc vom fi pentru todeauna niste paria.

SURSA ARTICOL

Apus Aggiornat

moda-catolica

Un teolog ortodox, cand are sansa de a lua cunostinta cu crestinismul apusean, nu se poate sa nu fie surprins in mai multe privinte. Cea mai socanta constatare pentru el este laicizarea (si, odata cu ea, desacralizarea) acestui crestinism. Fenomenul – pentru apuseni normal – a inceput odata cu asa-numitul “aggiornamento” (aducere la zi) lansat de Conciliul II Vatican, dupa care Biserica trebuie sa se actualizeze spiritului modern, mereu transformator al lumii contemporane. Si, potrivit acestui principiu, tot ce apare nou in lume trebuie sa se reflecteze si in Biserica (ca doar nu lumea trebuie sa se ia dupa duhul Bisericii, ci Biserica dupa duhul lumii, nu?).

Primul soc l-am avut cand am luat cunostinta cu capela unei facultati de teologie catolica: era construita ca un buncar antiatomic, cu pereti bruti din ciment, de la care aveai impresia ca abia s-a scos cofrajul, cu asfalt pe jos si cu sfanta masa din fier beton.

Alta surpriza am avut-o tot la cursurile de aceleiasi facultati, unde, chiar in fata mea sedea un teolog “punk”. Avea lanturi peste tot: in urechi, in nas, pe brate… In parul festelit cu toate culorile posibile, avea taiata o cruce, iar hainele lui erau rupte si zdrentuite cum la noi parca nici cersetorii nu poarta. Prezenta lui acolo nu deranja pe nimeni, era chiar banala. Ce mai, pe scurt: era modern! Socat, va marturisesc ca m-am intrebat cine era cu adevarat liber fata de lanturi: el sau rastignitii de la Aiud, Gherla, Jilava…? Sa nu credeti cumva ca de aceasta actualizare a fost crutata missa catolica. Nici vorba! Lunar, studentii teologi catolici organizeaza asa zise “misse ale facultatii de teologie” care nu semanau formal, deloc intre ele. Fiecare missa era conceputa dupa un anumit fel de muzica, cu anumite instrumente, cu un fel de accente aduse din toata lumea. Mi-amintesc de una alcatuita in “stil american” la care s-a cantat jazz, cu tot tacamul de instrumente specifice lui. Pana si cantarea “Sfant, Sfant, Sfant” a fost actualizata de un hit unde Iisus Hristos era numit J.C. de la Jesus Christ (precum J.R din Dallas!), dar nu “Mantuitor” pentru ca, probabil pentru ei suna prea demodat ci… “Superstar”! Textul suna asa: “Hey J.C/ Don’t you smile at me?/ Osana, Osana, Superstar!”. Missa s-a incheiat cu aplauze puternice; toti au fost satisfacuti. Eu m-am cutremurat! Si, retineti, totul se petrecea la fratii nostri catolici!

Altadata un teolog catolic imi spunea: “De ce noi preotii sa ne imbracam in vesminte aiurite? Prea sunt demodate si amintesc de vremea imperiului bizantin. Astazi trebuie sa fim actuali, mai accesibili oamenilor de acum, de aceea m-am hotarat sa-mi fac vesminte din material de blugi!” Eibine, cum v-ati simti daca preotul v-ar pune pe cap un epitrahil facut din material de blugi?

Odata, un renumit profesor catolic de liturgica a fost solicitat de o renumita casa de moda, ca sa-si spuna parerea in legatura cu “ultimele” noutati in materie de… vesminte preotesti. Casa de moda era pregatita sa scoata modele “de ultima ora” in materie de “moda liturgica”! De altfel, odata mi-a cazut in mana un catalog (mare si atragator precum cataloagele Otto sau Quelle) care continea o mare oferta cu modele de vesminte si obiecte liturgice de toate felurile. In Apus exista niste aparate ce seamana cu aparatele Xerox, la care poti sa-ti imprimi pe haine orice imagine doresti. Un student teolog a avut ideea de a-si imprima pe pantaloni, nici mai mult nici mai putin… icoane ortodoxe! Am crezut ca pic jos cand am vazut ca pe dosul pantalonilor avea icoana Buneivestiri si a Mantuitorului!

Ce sa mai spun despre arhitectura noua a bisericilor, care a pierdut orice urma de sacralizare, de liturgic, ele semanand mai mult cu salile de spectacol, cu restaurantele, cu hotelurile… Dar pentru ei, nici nu mai conteaza sacramentul, ci esteticul, arta, modernul. De aceea bisericile se umpleau cand era cate o missa de Mozart sau Bach. In rest…

Iata de ce, cand m-am intors acasa, mi s-au umplut ochii de lacrimi cand am vazut o biserica plina “ochi” de oameni care ingenunchiau cutremurati in rugaciune. Ce frumoasa este ortodoxia si ce pacat ca noi, romanii, nu stim sa o pretuim cu adevarat!

Pr. Irmie Marga, Sibiu, pentru Revista “Ortodoxia in Cetate”, Sibiu

Mitropolitul Kiril de Smolensk si Kaliningrad – Este timpul pentru o autoexaminare a fenomenului ecumenic

mitropolit-kiril
Mitropolitul Kiril de Smolensk si Kaliningrad

Miscarea ecumenica este afectata de ruptura dintre Biserici referitoare la valorile morale, iar liderii religiosi ar trebui sa transmita semnale foarte puternice lumii crestine, si nu doar mult zgomot, a afirmat nu cu mult timp in urma, într-o conferinta de presa, Mitropolitul Kiril de Smolensk si Kaliningrad, presedinte al Departamentului pentru Relatii Externe al Patriarhiei Moscovei.

„Asa cum înteleg, din adâncul traditiei mele si din adâncul culturii mele, ne apropiem de o criza a fenomenului ecumenic. Bineînteles, noi încercam sa depasim divizarea istorica a crestinismului, încercam sa continuam dialogul religios pentru a gasi o cale pentru viitor.

Totodata, a continuat el, „stam în fata unei mari rupturi în sânul familiei crestine si ma refer în special la ruptura din domeniul moralei. Desigur, noi credem într-un singur Dumnezeu si în Sfânta Treime, dar nu este de ajuns… Cred ca trebuie sa avem o baza morala comuna foarte puternica pentru a continua pelerinajul nostru ecumenic. Pentru mine va fi foarte dificil sa accept declaratia comuna despre atitudinea crestinilor fata de problemele modernitatii, daca noi, în calitate de crestini, nu avem aceeasi perceptie asupra valorilor morale“, a subliniat înaltul ierarh.

„Este timpul pentru o autoexaminare a fenomenului ecumenic“, a invitat el liderii crestini ai Europei. „Desigur, suna frumos sa asculti stralucitoarele declaratii despre succesul esentei ecumenismului, dar, în acelasi timp, trebuie sa fim foarte critici“. În opinia sa, delegatii prezenti la reuniunea care s-a desfasurat anul acesta la Sibiu evita sa puna în discutie ideea de pacat, desi credinciosii au ascultat, cu acel prilej, „voci foarte puternice si stralucite“. „Nimeni nu a vorbit de pacate si despre perceptia crestina asupra pacatului. Ideea de pacat, improprie pentru o filozofie liberala si pentru o teorie politica liberala, este cruciala pentru crestinism.“ Inaltul ierarh a sugerat in contextul unor asemenea adunari sa se introduca pe agenda reuniunilor ecumenice viitoare discutii oneste despre valorile morale comune si despre mesajul ecumenic al crestinatatii catre lumea moderna.

Ecumenismul – origini, esenta, deziderate

Monah Alexei Tîrdea, Măn. Antim, Bucuresti

Astăzi se vorbeste din ce în ce mai mult despre ecumenism, reuniuni ecumenice, teologie ecumenică, rugăciuni si slujire ecumenică; discutiile antrenează pasiuni dintre cele mai aprinse, pozitii pro sau contra ale celor două părti cvasiconstant prezente în sălile de conferinte teologice: sustinătorii care afirmă cu tărie misiunea ortodoxă făcută în rândul neortodocsilor prin adunările ecumenice si adversarii acestei miscări.

Voi mentiona doar câteva aspecte privind miscarea ecumenică, scopurile acesteia si concretizarea lor în viata Bisericii Ortodoxe.

Întâi trebuie amintit că ecumenismul, ca idee a apărut la mijlocul sec. XIX în Anglia si America, propunându-si să unească diferitele confesiuni crestine ce se autointitulează gresit “biserici”. Mai târziu în 1948 la Adunarea de la Amsterdam s-a hotărât fondarea asa-numitului “Consiliu Mondial al Bisericilor” cu sediul la Geneva. Termenul de “ecumenism” a fost introdus la Congresul de Edinburgh (Scotia) în 1910, Congres al organizatiei Y.M.C.A. condusă de cunoscutul lider francmason John Mott (1865-1955) care a si prezidat lucrările acestui congres. Semnificativ este faptul că John Mott nu a ales pentru denumirea miscării sale termenul de “universalism” (de la latinescul universum-univers) ci analogul grecesc, “oecumenicos” care apartine exclusiv Bisericii Ortodoxe. Scopul vădit al acestei substituiri a fost cel de a masca intentiile acestei miscări sub un termen clasic pentru Ortodoxie – acela al ecumenicitătii, universalitătii Sfintei Biserici Ortodoxe – existând pericolul de a identifica cândva Sinoadele Ecumenice cu “Consiliul Mondial al Bisericilor”. De altfel chiar una dintre Bisericile Ortodoxe, cea Rusă, s-a exprimat semnificativ în acest sens, trăgând un semnal de alarmă, încă din anii trecuti, după lucrările Adunării a V-a a CMB de la Nairobi: “Un alt pericol care amenintă grav unitatea crestină si viitorul miscării ecumenice […] este iluzia, nutrită de unii participanti la miscarea ecumenică, precum că C.M.B. ar putea asigura un asemenea grad al apropierii ecumenice a bisericilor membre ale ei, încât una din viitoarele sale adunări generale se va transforma în sinod crestin ecumenic”.

Asadar încă dintru început, autodenumirea acestei miscări drept “ecumenică” ridică grave semne de întrebare asupra a ceea ce urmăreste ea. Noi afirmăm că apartinem de acel ecumenism, vechi si pururi nou, adică de universalitatea Sfintei Biserici Ortodoxe întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos în scopul răspândirii adevărului divin revelat propovăduit de Hristos si înfăptuirii mântuirii făgăduite de El.

Între acest ecumenism ortodox si “ecumenismul” promovat de C.M.B. există contradictii flagrante si deosebiri dogmatice profunde care fac imposibilă apartenenta la Sfânta Biserică Ortodoxă Universală si în acelasi timp la miscarea ecumenică ce îsi impune în ultima vreme conceptiile sale, tot mai insistent si tot mai străin de duhul Ortodoxiei. Iată principalele puncte inacceptabile pentru un ortodox:

Miscarea Ecumenică se bazează pe teologia modernistă promovată în spatiul eterodox în zorii veacului XX si care sustine întâi de toate existenta Sfintelor Taine mântuitoare si sfintitoare si în afara granitelor Bisericii Ortodoxe. Această conceptie care consideră grupările eretice si schismatice ca nefiind complet rupte de trupul Bisericii celei una, îi face pe teologii modernisti să afirme că în tainele (Botez, Mirungere, Hirotonie, s.a.) săvârsite de eterodocsi lucrează acelasi har mântuitor si sfintitor al Sfântului Duh, chiar dacă nu în plinătatea lui, ca în Biserica Ortodoxă. Mentionăm că încă din 1982, comisia “Credintă si organizare” de la Lima a adoptat documentul B.E.M. care constituie efectiv baza dogmatică si liturgică minimă a unirii crestinilor – Botez, Euharistie, Slujire (preotie). Analiza atentă a continutului acestui document demonstrează două aspecte:

Faptul că în B.E.M. nu sunt mentionate 4 Taine bisericesti: Mirungere, Spovedanie, Căsătorie, Sfântul Maslu, denotă că acest document nu le recunoaste drept Taine.

B.E.M. este alcătuit după criterii pur protestante. În finalul preambulului B.E.M., alcătuitorii declară într-un mod străin de duhul dreptei credinte: “nu trebuie să ne asteptăm în B.E.M. la o interpretare teologică deplină a botezului, euharistiei, preotiei”, aceasta fiind în opinia lor “în cazul dat neadecvată si nedorită”.

Teologia modernistă promovează asa zisa “teorie a ramificatiilor” potrivit căreia Biserica lui Hristos este trunchiul comun din care se desprind ramuri care detin si ele – ca biserică romano-catolică, protestantă, necalcedoniană, anglicană, etc. – har mântuitor si sfintitor.

Consecinta imediată a celor expuse mai sus este posibilitatea rugăciunii în comun cu eterodocsii si chiar a Euharistiei. În ultima vreme, la reuniunile C.M.B. se afirmă că numai săvârsirea Euharistiei în comun trebuie respinsă, celelalte slujbe sau rugăciuni fiind acceptate.

De multe ori, autoprezentarea membrilor sau sustinătorilor miscării ecumenice îmbracă forme aberante: să mentionăm manifestările de la Vulcana-Băi (Târgoviste, august 1998) când în materialul pus la dispozitia participantilor se defineste ecumenismul ca “religia sec. XXI, religia sperantei” afirmându-se că nu se vrea un parlament al religiilor, ci mai grav, conform cuvântului de deschidere, “un chip sustras dogmelor, un chip viu si convingător”, în care functionează alte legi decât cele crestine si anume “legea curcubeului”, sau Conferinta Mondială a Religiilor Lumii pentru Pace, tinută la Bucuresti în septembrie 1998 când manifestările au culminat cu aprinderea unui “foc sacru” si rostirea rugăciunii în comun pentru pace împreună nu numai cu reprezentantii confesiunilor crestine eterodoxe, dar si cu necrestinii si cei apartinând cultelor păgâne asiatice.

Acestea fiind datele, vom prezenta pe scurt credinta noastră legată de ele:

În privinta harului mântuitor si sfintitor al Sfântului Duh, Sf. Vasile cel Mare afirmă în Epistola I Canonică: „Începutul separării a fost schisma, iar prin această despărtire ei nu mai au harul Sf. Duh care nu li se mai dă din momentul despărtirii lor. La începuturi, înainte de despărtire, acestia aveau harul preotiei si prin punerea mâinilor transmiteau acest har sfintitor, iar după schismă au devenit laici, încât nu mai au puterea harului nici pentru a boteza, nici pentru a hirotoni; cei rupti de Biserică au devenit astfel incapabili să transmită si altora harul Sf. Duh.” Sf. Irineu de Lyon afirmă: „Unde este Biserica acolo este si Duhul Sfânt, iar unde este Duhul Sfânt acolo este Biserica si tot harul, iar Duhul Sfânt este Adevărul;” „Cei care se depărtează de la Biserică […] ei se pedepsesc pe ei însisi, tocmai despre ei spune Sf. Apostol Pavel că după prima si a doua mustrare, îndepărtează-te de ei.” Sf. Ciprian al Cartaginei: „În afara Bisericii nu există mântuire: casa lui Dumnezeu este una singură si este imposibil să se mântuiască cineva în altă parte decât în Biserică […] Oricine se depărtează de Biserică devine străin de testamentul Bisericii. Cel ce strică pacea si unitatea în Hristos lucrează împotriva lui Hristos.” Fericitul Augustin: „Mântuirea ni se dă prin Biserică, iar cei ce sunt în afara Bisericii nu vor primi viata vesnică.” Sf. Chiril al Ierusalimului: „Mărturisirea credintei ne învată despre una sfântă, sobornicească si apostolească Biserică pentru ca să te păzesti de stricăciunea adunărilor eretice si să fii totdeauna în Sfânta Sobornicească Biserică.” Fericitul Augustin: „Afară de granitele Bisericii poti avea orice, cu exceptia mântuirii. În afara Bisericii se poate să ai trepte ierarhice, Taine, „Aliluia” si „Amin”, Evanghelie, credintă si să propovăduiesti pe Dumnezeu în trei ipostasuri, dar mântuire poti să ai exclusiv în Biserica universală si dreptmăritoare.”

Socotim că nu numai aceste argumente ale Sf. Părinti, cât si întreaga noastră traditie ne îndreptătesc să credem că:

  • nici gratia divină creată împărtăsită credinciosilor romano-catolici prin Sacramentele acestora nu serveste mântuirii si sfintirii primitorilor.
  • nici simbolistica protestantă privind Euharistia nu ni-L oferă pe Hristosul cel adevărat.
  • nici o altă Taină săvârsită în afara Bisericii Ortodoxe Celei Una nu este detinătoare a harului Sf. Duh.
  • în afara Bisericii dreptmăritoare, săvârsirea Tainelor chiar în cele mai mici amănunte nu se poate întelege decât ca formă exterioară lipsită de har. Aceste forme goale însă îsi recapătă valabilitatea si devin realităti după întoarcerea în Biserica Ortodoxă.

Afirmăm că Biserica lui Hristos, conform Simbolului nostru de credintă este una, sfântă, sobornicească si apostolică. Biserica este trupul mistic al lui Hristos. Hristos nu poate avea mai multe trupuri pentru că ea (Biserica) este zidită pe „piatra cea din capul unghiului” care este credinta. Dogma ortodoxă este piatra cea din capul unghiului pe care se zideste si actul liturgic si morala crestin ortodoxă si activitatea misionară si orice manifestare a crestinului orto2dox în societate. Orice act exterior al credinciosului devine o mărturisire de credintă de care vom da seama stiind că vom fi întrebati si „despre orice cuvânt desert”.

De aceea noi mărturisim că nu pot exista fragmente de mântuire, fragmente de adevăr si nici jumătăti de credintă, odată ce „Vestea cea bună”, Evanghelia lui Hristos a fost propovăduită în lume prin sfintii săi ucenici si apostoli care au întemeiat Biserica. Această Biserică detine adevărul integral despre mântuire si cine pretinde că, rupându-se de trupul Bisericii celei adevărate, se poate mântui cu bucătele de adevăr doar, acela se înseală. Pentru că un singur mădular numai, rupt dintr-un trup întreg, nu poate să aibă viată prun sine însusi si cu atât mai mult să fie lucrător, decât numai realipit fiind la trupul din care a fost rupt (pilda vitei cele adevărate „Eu sunt vita cea adevărată si Tatăl Meu este lucrătorul. Orice mlădită care nu aduce roadă El o taie; si orice mlădită care aduce roadă El o curăteste ca mai multă roadă să aducă…”; „Eu sunt vita, voi sunteti mlăditele. Cel ce rămâne întru Mine si Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteti face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădita si se usucă; si le adună si le aruncă în foc si ard.”, In. 15, 1-2 si 5-6). Însusi Domnul Iisus Hristos subliniază necesitatea credintei în cuvintele: „Cine va crede si se va boteza se va mântui, dar cine nu va crede, se va osândi” (Mc. 16, 16) iar în convorbirea cu Nicodim El spune: „Cine nu crede a si fost judecat.”

Sfântul Fotie Patriarhul Constantinopolului a explicat foarte bine legătura dintre credinta dreaptă si faptele plăcute lui Dumnezeu: „Virtutile trebuie să fie ocrotite de credintă: cu ajutorul ambelor trebuie să se formeze adevăratul om, căci dogmele cele drepte fac vrednică viata, iar faptele curate arată dumnezeirea credintei.” Toti Sf. Părinti au pretuit înalt Credinta Ortodoxă ca singura dătătoare de har si mântuitoare: „Nu păcătui în credintă, ca să nu se mânie pe tine Creatorul nostru. Cine nu tine credinta cea dreaptă […] sufletul lui nu va avea parte de viata vesnică; el este un vânzător declarat al lui Dumnezeu” (Sf. Antonie cel Mare). Sf. Marcu Eugenicu al Efesului: „Credinta noastră este dreapta mărturisire a părintilor nostri. Cu ea noi nădăjduim să ne înfătisăm înaintea Domnului si să primim iertarea păcatelor; iar fără ea nu stiu ce fel de cuviosie ne-ar putea izbăvi de chinul cel vesnic.” Cuviosul Marcu Grecul: „A înlocui sau a schimba ceva cât de putin în învătătura credintei este o mare crimă si pierderea vietii vesnice.” Sf. Paisie Velicicovski: „Sfintenia adevăratilor bărbati sfinti nu se cunoaste propriu-zis după minuni (căci si păgânii si ereticii pot face minuni cu ajutorul diavolului) ci după adevărata credintă ortodoxă, după felul în care păzeste cu grijă dogmele dumnezeiesti, urmează toate canoanele apostolice si sobornicesti si traditiile Bisericii Ortodoxe si după vietuirea cea fără prihană, urmând toate poruncile evanghelice si patristice.” Sf. Serafim de Sarov în dialogul său cu Motovilov se exprimă astfel: „Cel care are harul Sfântului Duh pentru dreapta credintă întru Hristos, chiar dacă a si murit cu sufletul, din slăbiciune omenească, din pricina unui anume păcat, nu va pieri în veci, ci va fi înviat prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, Care iartă păcatele lumii si dăruieste har peste har […] Pentru Dumnezeu, pretuieste dreapta credintă în El si în Fiul Său cel Unul-Născut, căci tocmai pentru aceasta se dă de sus în plinătate Darul Sf. Duh.”

Granitele Bisericii lui Hristos sunt caracterizate prin două conditii esentiale:

Credinta adevărată

Unitatea euharistică

Sf. Maxim Mărturisitorul vorbeste astfel despre dreapta credintă: „Mântuitorul si-a numit Biserica Sa sobornicească, dreptmăritoare”. Despre unitatea euharistică, Sf. Ciprian al Cartaginei scrie următoarele: „Trebuie să stii că episcopul este în Biserică si Biserica în episcop, iar cel ce nu este în comuniune euharistică cu episcopul, acela nici nu este în Biserică si se înseală cei care nu sunt împăcati cu ierarhia instituită de Dumnezeu, având nădejdea să-si găsească unitatea liturgică pierdută […] Când de fapt, Biserica este una, sobornicească si neîmpărtibilă si peste toate unită si întărită prin comuniunea euharistică a ierarhilor.” De aici rezultă clar că unitatea de credintă si liturgică a episcopilor formează Biserica adevărată a lui Hristos.

Asadar cei care s-au despărtit de trupul lui Hristos, Biserica cea una, nu mai sunt Biserici. Cum altfel ar mai putea fi ele Biserici dacă nu mărturisesc credinta cea adevărată si dacă au întrerupt comuniunea euharistică cu Biserica cea una? A spune că două corăbii duc la limanul mântuirii – cea Ortodoxă si oricare din cele ale eterodocsilor – înseamnă a spune că sunt două adevăruri, două căi către cer si nu una singură pe care a instituit-o Însusi Domnul.

Sf. Ioan Gură de Aur afirmă: „Biserica adevărată a lui Hristos este una singură din care în diferite timpuri s-au despărtit diverse adunări eretice si grupări schismatice.” Sf. Ioan Hrisostom îi numeste pe cei desprinsi din trupul Bisericii, ori eretici, ori schismatici. Orice crestin ortodox trebuie să respingă categoric învătătura protestantă a acelor teologi care consideră eretici numai pe cei ce s-au separat de Biserică în primele IV veacuri. Oare nu si Sinoadele Ecumenice IV, V, VI, VII au înfierat ca eretici pe cei ce se abat de la credinta cea dreaptă ? Nu au fost declarati eretici cei care nu cinstesc icoanele, Sfintele Moaste si nu o cinstesc pe Fecioara Maria ca Născătoare de Dumnezeu ? Si stim că acestea au fost asa si s-au spus după veacul IV. Ori grupările protestante, spre exemplu, intră tocmai în categoria mai sus mentionată.

Sfintele Canoane opresc rugăciunea în comun cu schismaticii si ereticii (Can. 10, 11, 45, 47, 65 Apostolice; Can. 6, 9, 32, 33, 34 Laodiceea; Can. 9 al Sf. Timotei al Alexandriei). Canonul 45 Apostolic porunceste: „Episcopul sau Preotul sau Diaconul care numai s-ar ruga cu ereticii să se afurisească si dacă l-ar primi să slujească ca preot să se caterisească.” La tâlcuirea Can. 47 al Sf. Apostoli, scrie Sf. Nicodim Aghioritul că „Latinii sunt eretici si nu au nici Botez, nici Preotie si dacă vreun preot nu botează pe cei ce se întorc la Ortodoxie, se afuriseste.”

Actul rugăciunii este o mărturisire a adevărului de credintă, o participare mistică la dumnezeire întrucât cerem împărtăsirea harului necreat care îndumnezeieste pe adevăratul luptător si trăitor în Hristos. Rugăciunea ne apropie la modul cel mai intim si ne face să împărtăsim acelasi Duh Sfânt, iar motorul rugăciunii este încredintarea lăuntrică că Dumnezeu îl ascultă pe credincios, încredintare izvorâtă din credinta lui. Asadar dacă credinta este stricată, atunci de ce fel de duh de rugăciune comună se pot împărtăsi un ortodox si un romano-catolic, spre exemplu, stiind că romano-catolicii prin baza lor doctrinară atentează la însăsi dogma Sf. Treimi ?

Dacă în traditia Bisericii s-ar fi înteles prin cuvântul eretici numai cei care au căzut din credintă în primele IV veacuri, atunci Sinoadele Ecumenice ar fi adus precizări afirmative privind rugăciunea în comun cu cei ce au fost declarati eretici în veacurile următoare (iconoclasti, monofiziti, monoteliti, etc.). Ori toti cei care s-au abătut numai „cu o iotă sau o cirtă” de la adevăr au fost anatematizati si s-a oprit rugăciunea în comun cu ei.

Noi, ortodocsii spunem oricând „da” rugăciunii pentru cei căzuti în rătăcire, faptelor de iubire fată de acestia, dar respingem orice formă de rugăciune în comun cu ei stiut fiind că acelasi Duh Sfânt lucrează si se roagă atât la Sf. Euharistie cât si la orice act religios individual sau colectiv realizat de crestinul ortodox care are o relatie vie si constientă cu Dumnezeu Sfânta Treime.

În legătură cu aspectele mentionate despre manifestările de la Vulcana-Băi si Bucuresti din aug.-sept. 1998 merită precizate următoarele: Biserica Ortodoxă ca biserică misionară are datoria fundamentală de a propovădui adevărul evanghelic oricând si oricum. Oare cărui Dumnezeu însă se pot ruga împreună crestinii ortodocsi si ereticii ori păgânii, dacă recunoastem că actul rugăciunii tâsneste dinlăuntrul sufletului care a primit si acceptă o anumită învătătură de credintă ? Pentru că unul este Dumnezeul crestinilor cel slăvit în Treime, pe când „toti dumnezeii neamurilor sunt draci” (Ps. 95, 5). Actuala structură a C.M.B. si întreaga sa ideologie arată că miscarea ecumenistă este o miscare cu o doctrină bine conturată, bazată pe teoria ramificatiilor si valabilitatea Sf. Taine si în cadrul celorlalte confesiuni crestine. În cadrul acestui C.M.B., situatia de facto constă în aceea că si cei mai înversunati eretici sunt tratati ca membri cu drepturi egale ai trupului Unul Singur al lui Hristos – Biserica dreptmăritoare. Ei se autointitulează „biserici” fără a fi ca atare si însusi Consiliul de la Geneva actionează în calitate de Consiliu Mondial al Bisericilor. Prin însăsi această denumire, Biserica Crestină este pusă pe aceeasi treaptă cu toate asa-numitele „biserici” care fac parte din C.M.B. Scopul final al unei astfel de nivelări este de a transforma notiunea de Biserică într-o notiune ordinară, obisnuită, adică într-o abstractie ce reuneste pe principii egale diferitele „biserici”, însemnând stergerea treptată si completă a sensului dogmatic de Biserică.

Urmând calea ecumenismului si eterodocsii si ortodocsii sunt păgubiti de adevăr. Eterodocsii care caută sincer adevărul mântuitor si harul înnoitor nu vor fi motivati să accepte Ortodoxia întrucât se întăresc mai mult în rătăcirea lor, C.M.B. recunoscându-i drept biserici. Sf. Ciprian al Cartaginei spune că: „ereticii niciodată nu se vor întoarce la Biserică dacă îi întărim în convingerea lor că si ei au biserică si taine.” Participarea ortodocsilor la miscarea ecumenică este inacceptabilă deoarece duce încet la trădarea crezului ortodox, făcându-ne să vedem în comunitătile eretice „biserici” si să considerăm Biserica Ortodoxă geografic limitată, „prea mică” pentru a o numi ecumenică. Sf. Ioan Cassian spune: „Nu încape nici o îndoială că cel care nu mărturiseste credinta Bisericii se află în afara Bisericii.”

Astfel temeiurile pe care functionează C.M.B. sunt inacceptabile pentru Ortodoxie:

Primul temei, adoptat la Evanston la a 2-a Adunare Generală a C.M.B. spune: „C.M.B. reprezintă o comunitate a bisericilor care recunosc pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu si Mântuitor.” Pentru ortodocsi aceste temei care nici măcar nu a fost adoptat de membrii C.M.B. în totalitatea lor, este de neacceptat, întrucât nu sunt aduse precizările hristologice elaborate de Sinoadele Ecumenice. În el nu se vorbeste despre erorile nestorienilor, eutihienilor, apolinaristilor, etc. care recunosc într-o manieră proprie pe Iisus Hristos ce Dumnezeu si totusi sunt deosebiti radical de ortodoxie.

Al doilea temei adoptat la a 3-a Adunare Generală a C.M.B. din New Delhi (1961): „C.M.B. este o comunitate a bisericilor care mărturisesc pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu si Mântuitor după Scripturi si, ca urmare, caută să respecte împreună mărturisirea lor comună întru slava Dumnezeului celui Unul – Tatăl, Fiul si Sf. Duh.” Nici acesta nu este cu adevărat acceptabil întrucât nici aici nu se spune cum trebuie să crezi în Dumnezeu cel în trei ipostasuri; noul temei nu contestă ereziile antitrinitarilor, nestorienilor, apolinaristilor, subordinationistilor si fiind formulat confuz el poate fi oricând contrasemnat de toti reprezentantii contemporani ai acestor erezii vechi. Biserica Ortodoxă are Crezul său ferm si nu poate accepta ideea „minimului dogmatic” proferată de ecumenisti în favoarea unirii, aceasta însemnând renuntarea la dogmele cinstirii icoanelor, a Maicii Domnului, cultul sfintilor, rugăciunile pentru cei adormiti, etc.

La Vancouver (1983) la a 4-a Adunare Generală a C.M.B. s-a legalizat „preotia feminină”, iar unele voci „îndemnau pe femei să substituie ideea despre Dumnezeu-Tatăl prin ideea unei zeite-mamă.” Protestele si vocile ortodocsilor au devenit în timp din ce în ce mai putin auzite. Iată câteva pozitii categorice în legătură cu a 7-a Adunare Generală de la Canberra (1991): „Se constată, asa cum am sesizat de mult, tendinte de adâncire a protestantismului si nicidecum de dorinta sfântă spre unitate în Hristos si unire sinceră” (Î.P.S. Mitrop. Bartolomeu de Calcedon); „În curând în C.M.B. nimeni nu se va mai interesa de teologie… Duhul Sfânt pentru „ecumenism” este o temă, nicidecum o persoană a Sfintei Treimi de aceeasi fiintă cu Tatăl si cu Fiul… Dogma Sf. Treimi este vitală pentru Biserică si pentru fiecare crestin în parte.” (Î.P.S. Mitrop. Ioannis Zizioulas al Pergamului). Să notăm părerea reputatului teolog român Pr. Prof. D. Stăniloae: „Ecumenismul este pan-erezia veacului XX.” Afirmatie semnificativă prin aceea că însusi pr. Stăniloae a participat la manifestările anterioare ecumenice din ultimele decenii însă cu sigurantă nu a putut să-i scape natura anticrestină a ecumenismului pe care Pr. Prof. îl recunoaste în acelasi interviu luat în ultimul an al vietii sale drept o miscare afiliată masoneriei mondiale.

Multi teologi ecumenisti sustin că fac misiune ortodoxă prin participarea la C.M.B., dar de fapt aceasta înseamnă acordarea deplină a girului ortodox fată de confesiunile crestine ce se intitulează biserici si care pretind că nici una din bisericile participante la C.M.B. nu detine Adevărul integral. După a 8-a Adunare Generală a C.M.B. iată ce remarca un reprezentant al Bisericii Ortodoxe Ruse, pr. Ilarion Alfeev: „Ortodocsii nu pot influenta activitătile C.M.B. pentru că ei reprezintă o minoritate. Ce să mai spun despre cinstirea Maicii Domnului sau a icoanelor ? Acestea nu pot fi discutate pentru că „divizează”. Dar despre limbajul inclusiv sau despre hirotonirea femeilor ? Acestea nu divizează ? Ca să nu mai vorbim si de recentele practici samanice promovate la o sedintă a Adunării de la Harare din 1998 la care secretarul general al C.M.B. dr. Konrad Reiser a încheiat ceremonia de deschidere a Decadei Ecumenice de Solidaritate cu femeile cu un act de vindecare din traditia samanică din Coreea. Iată în ce lumină trebuie văzute hotărârile recente ale Bisericilor Ortodoxe ale Georgiei, Bulgariei, Serbiei de a se retrage complet din miscarea ecumenică. Aceste biserici locale au înteles că participarea lor la C.M.B. devine inoportună si chiar anti-ortodoxă.

Concluzii

Din cele expuse până acum reiese că nu este deloc justificată participarea ortodocsilor la miscarea ecumenică. Atitudinea atât de negativă a unor ortodocsi si chiar a unor biserici locale fată de ecumenism precum si scepticismul actual profund al Bisericii Ruse, a Ierusalimului si a Eladei (inclusiv comunitatea atonită) asupra miscării ecumenice ar putea fi învinuite de următoarele:

  • că neparticipând la miscarea ecumenică, care a cuprins întreaga lume, ei s-ar opune păcii si solidaritătii dintre oameni;
  • că respectarea adevărului fără „dragoste” nu este justificată în conditiile situatiei tragice actuale din lume;
  • că noi ne-am opune tendintelor de pace ale oamenilor de stat care fac eforturi colosale pentru apropierea de acele aliante politico-militare aparent favorabile.

Trebuie răspuns la acestea următoarele:

Crestinii ortodocsi niciodată nu au înteles că dacă refuză pe baza hotărârilor canonice orice contact cultic si sacramental cu eterodocsii, atunci în mod implicit am priva de dragostea noastră oamenii în general în planul relatiilor social-umane. Pe plan social, Biserica Ortodoxă se roagă conform poruncii scripturistice „pentru pace în lumea întreagă”: „să faceti cereri, rugăciuni, mijlociri, multumiri pentru toti oamenii… ca să petrecem viată pasnică si linistită întru toată cuviosia si bunacuviintă (I Tim. 2, 1-2). Misionarismul social, ospitalitatea crestină, bunacuviintă nu trebuie să aibă a face cu promovarea „minimului dogmatic” stiut fiind că „în materie de dogmă nu există concesie.” (Sf. Marcu al Efesului)

Toti Sf. Părinti care au fost pentru pacea în lume îndreptau atentia crestinului înainte de toate către cer si către lăuntrul sufletului. Sf. Serafim de Sarov: „Dobândeste duh pasnic si mii de oameni se vor mântui în jurul tău.” Sf. Macarie cel Mare se referă si el întâi de toate la o anume pace: „pacea cerească, care a născut Lumina lumii, pacea pe care au rostit-o proorocii si despre care au vorbit cei cucernici si au binevoit-o îngerii. [Lc.2,14]. Pacea lui Dumnezeu, care a fost cu toti Sf. Părinti si i-a ferit de orice ispită. Această pace fie cu voi în numele Tatălui, al Fiului si al Sf. Duh. Amin”.

Călăuzindu-ne după aceste gânduri despre pace ale Sf. Părinti noi ne temem să trădăm pe Domnul nostru Iisus Hristos, Domnul păcii si Învătătorul Iubirii, Cel Unul adevărat. O astfel de trădare am săvârsi dacă în numele unei alte păci am consimti să intrăm în comuniune de rugăciune, de doctrină (pe baza minimului dogmatic în comun acord admis) s.a.m.d. cu eterodocsii conform principiului ecumenic enuntat de unul din sustinătorii miscării ecumenice: „Dai ca să dau, renunti ca să accept… este un început”.

Puritatea credintei ortodoxe este singura conditie pentru realizarea adevăratei păci, care nu se poate plini fără harul lui Dumnezeu.

Pr. Constantin Coman – Unitatea Bisericii sau ecumenismul intre adevar si erezie

pr-constantin-comanIn primul mileniu de existenta, Biserica a reusit sa-si pastreze unitatea in ciuda multor framantari si a multor erezii cu care s-a confruntat. Acest lucru s-a reusit printr-o lupta acerba pentru pastrarea invataturii crestine adevarate si a vietii crestine asa cum fusesera lasate de Mantuitorul Hristos prin Sfintii Apostoli. Sub presiunea istoriei, a lumescului, in secolul al XI-lea se produce prima ruptura in trupul Bisericii celei una: desprinderea Bisericii occidentale, cu centrul la Roma, de Biserica rasariteana, cu centrul la Constantinopol. Secolul al XVI-lea a adus cu sine Reforma, cea de a doua mare schisma, de data aceasta in trupul Bisericii occidentale. Au luat astfel nastere Bisericile protestante, care validau principiul autoritatii individuale si directe in materie de credinta si invatatura crestina, introducand in istoria crestinismului germenele divizarii la nesfarsit. De la cele cateva Biserici iesite din Refoma s-a ajuns la cateva mii de confesiuni si secte crestine, unele asa de indepartate de crezul initial, incat nu-si mai pot justifica acest atribut.

Crestinii au avut intotdeauna constiinta responsabilitatii lor fata de nefirescul starii de dezbinare. De aceea, in decursul istoriei nu au incetat incercarile de unire. Secolul nostru a marcat, insa, o intensificare fara precedent a eforturilor crestinilor pentru restabilirea unitatii. S-a creat un spirit ecumenic, apoi o miscare ecumenica. Foarte repede, aceste eforturi s-au materializat in crearea de organisme crestine internationale, regionale si locale sau in institutionalizarea dialogurilor bi- sau multilaterale. Toata lumea stie de existenta Consiliului Ecumenic al Bisericilor, infiintat in 1948, de Conferinta Bisericilor Europene, infiintata in 1959, de existenta Consiliilor Ecumenice nationale sau a Conferintelor Interconfesionale. Lucrurile aveau să avanseze si in spatiul relatiilor dintre ortodocsi si catolici. In 1965, Patriarhul Atenagoras al Constantinopolului si Papa Paul al VI-lea ridicau concomitent anatemele aruncate reciproc in 1054, pentru ca in 1980 sa debuteze dialogul teologic oficial intre cele doua Biserici.

Frecventa dialogurilor, a intalnirilor intercrestine din ultimii cincizeci de ani si mai bine a fost si continua sa fie atat de mare, incat pe drept cuvant secolul al XX-lea a fost numit „secolul ecumenismului”. Unitatea tuturor crestinilor este un deziderat declarat al tuturor Bisericilor si confesiunilor crestine, constiente de imperativul si adevarul poruncii dumnezeiesti „ca toti sa fie una”. Cu toate acestea, nu s-ar putea spune ca s-au inregistrat progrese evidente in directia realizarii unitatii. Parerile sunt, desigur, impartite: unii sustin ca rezultatele sunt datatoare de speranta, altii considera ca ecumenismul, in forma in care s-a desfasurat pana acum, este nu numai un esec, dar mai mult decat atat, o noua mare ratacire a lumii crestine.

Unitate? Da! Dar ce fel de unitate? Unitate in ce? Unitate in cine? Fiecare din marile traditii crestine, cea ortodoxa, cea romano-catolica si cea protestanta, a propus propria viziune asupra unitatii izvorata din invatatura si traditia fiecareia.

Biserica Romano-Catolica vede unitatea realizata prin raportarea tuturor crestinilor la un unic centru de autoritate eclesiala si, mai mult, prin reducerea acestei autoritati la o singura persoana, convinsa fiind ca numai centrarea, adunarea tuturor, la modul formal, exterior, sub sceptrul unei singure persoane, poate asigura unitatea. Acest model de unitate cuprinde in sine si motivatia expansionismului si imperialismului catolic pe care l-a cunoscut istoria mai veche si chiar mai noua.

La extrema cealalta, Bisericile si confesiunile protestante, fidele principiului care le-a generat, propun un model de unitate in diversitate, fiecare Biserica ramanand cu invatatura sa, cu structura proprie, aşa cum se afla, dar unindu-se prin „alaturare”, prin asociere intr-o structura de unitate atotcuprinzatoare care sa aiba la baza o trasatura comuna minimala. Pentru protestanti, un organism crestin mondial precum Consiliul Ecumenic al Bisericilor ar putea constitui modelul de unitate mai mult decat multumitor.

Biserica Ortodoxa nu concepe unitatea decat centrata in Hristos, Dumnezeu-Omul. Ea refuza unitatea bazata pe un centru unic ce tine de aceasta lume, deci pe o persoana umana, cu credinta ca acest model de unitate ignora natura insasi a Bisericii, care depaseste limitele istoriei, ale lumii acesteia, fiind ancorata organic in realitatea dumnezeiasca, avand drept cap pe Hristos Insusi.

Biserica Ortodoxa considera ca necesitatea unui centru unic uman care sa asigure unitatea Bisericii vine din slabirea credintei ca Hristos este prezent si lucreaza in lume pana la sfarsitul veacurilor, dupa propria fagaduinta (Matei 28, 20). De aici si nevoia unui „loctiitor”, a unui vicar al lui Hristos pe pamant, asa cum este considerat Papa. Sucomband, in cele din urma, presiunilor intelepciunii omenesti in dauna intelepciunii celei dumnezeiesti, teologia catolica a sfarsit prin a decreta ireductibila distanta dintre creat si necreat, dintre spirit si materie, dintre finit si infinit, deci, dintre Dumnezeu si creatie. Conform acestei teologii, nu pot salaşlui impreuna doua lumi, doua realitati definite de notiuni contrare, care se resping sau anuleaza reciproc. Marginitul, unindu-se cu nemarginitul, sau devine nemarginit, sau anuleaza nemarginitul, asimilandu-l. In felul acesta, teologia catolica isi refuza un punct de sprijin si un principiu al unitatii in afara universului inchis al acestei lumi, renuntand la orice posibilitate de comunicare reala, acum si aici, pretutindeni si totdeauna, intre lumea lui Dumnezeu si lumea noastră. Inchis in sine, catolicismul a trebuit sa descopere si sa cultive parghii de mentinere a coerentei interioare in legile acestei lumi.

Asa a aparut necesitatea primatului papal absolut, ca centru unic, singurul capabil sa asigure unitatea Bisericii, asa a aparut infailibilitatea papei, ca garant al ramanerii in Adevar. Astfel, punctul de sprijin s-a mutat din Hristos, Dumnezeu-Omul, deci din sanul Sfintei Treimi, intr-un om, in unul din oamenii acestei lumi. De aici pana la viziunea protestanta nu mai era mult. Pasul fundamental fusese făcut: era cel al „separarii” de Dumnezeu. Daca un om putea fi garant al Adevarului si al unitatii, atunci putea fi oricare dintre oameni, sau, mai concret, dacă poate unul, atunci pot toti, fiecare in parte.

Inceputul schismelor a fost aceasta „dezlipire” de Hristos, Dumnezeu-Omul, si inchidere in propria lume, in propriul univers, cu riscul asfixierii, reprezentand pe plan eclesial pacatul protoparintilor, acela al implinirii prin propriile forte. Singura salvare de la asfixiere s-a considerat a fi evadarea din aceasta lume inchisa, creand o alta noua, condamnata insa la nesfarsit aceleiasi asfixieri si aceleasi evadari, intrucat se incapataneaza sa se considere suficienta siesi si sa-si caute resortul subzistentei in sine.

Catolicismul nu a putut renunta la alimentarea dintr-o putere dumnezeiască, dar, deoarece nu mai putea concepe ca posibila comunicarea reala prezenta cu Dumnezeu, a descoperit o modalitate de a include acest izvor in limitele creatiei, vorbind despre harul dumnezeiesc creat, gratia creata. Acest har creat lasat de Hristos Bisericii asigura legatura orizontala cu Hristos cel istoric; de aici si necesitatea de a-si fundamenta primatul papal pe pretinsa investire a Sfantului Petru si a tuturor urmasilor acestuia in fruntea Bisericii universale.

Refuzand autoritatea Papei, socotita de catolici ca venind de la Hristos, protestantii nu s-au putut lipsi de un fundament dumnezeiesc. Ei au făcut o singura miscare, ramanand de fapt la acelasi principiu. Au renuntat la un papa-om in favoarea unui „papa de hartie”, cum s-a spus, acesta fiind in viziunea lor Biblia, careia i-au asigurat primatul absolut si infailibilitatea. Numai ca Biblia nu poate vorbi si nici nu se poate interpreta singura, fiind supusa lecturii si autoritatii fiecarui cititor. Ipocrit pana peste poate, constient sau inconstient, omul se instaura lejer in locul lui Hristos, nemaiavand nevoie de prezenta si de lucrarea Lui din moment ce ii lasase „puterea” necesara si adevarul in cuvintele Sfintei Scripturi.

In Biserica Ortodoxa crestinii nu pot fi una decat in Hristos, in Dumnezeu, asa cum Insusi Mantuitorul spune: „Ca toti sa fie una, dupa cum Tu, Parinte, intru Mine si Eu intru Tine, asa si acestia in Noi sa fie una…”(Ioan 17,21). Pentru a-si pastra unitatea, Biserica trebuie sa se pastreze in Hristos, iar pentru a se pastra in Hristos trebuie sa nu se rataceasca de la semnele prezentei si lucrarii lui Hristos in istorie, acum si aici, in trecut si viitor, pana la sfarsitul veacurilor. Biserica cea nedespartita a primului mileniu si continuarea ei in istorie, Biserica Ortodoxa, crede ca Biserica este la modul cel mai real si propriu Trupul lui Hristos, formulandu-si invatatura eclesiologica in prelungirea dogmei hristologice, care arata ca in Hristos salasluiesc impreuna firea dumnezeiasca si cea omeneasca intr-o unire perfecta, fara confuzie si fara amestecare. Biserica este dumnezeiasca si omeneasca in acelasi timp, fiind o realitate sacramentala. Lucrarea Bisericii este lucrarea lui Dumnezeu prin oameni. Episcopul, care poarta plenitudinea harului preotiei sacramentale, nu savarseste in locul lui Hristos lucrarea de sfintire, ci el insusi este savarsitorul, ca semn vazut al lui Hristos. Iisus este prezent in orice lucrare a Bisericii Sale. In Biserica nedespartita a primului mileniu, garant al Adevarului, aparator al dreptei credinte era sinodul tuturor episcopilor adunati in numele lui Hristos, care lucrau cu credinta asistentei si luminarii Duhului Sfant. Invatatura crestina ne trimite la Adevar, dar nu este Adevarul insusi, acesta fiind Hristos. Pastrarea integritatii Evangheliei este insa o conditie absolut necesara pentru a nu rataci de la Hristos. De aceea, Biserica lupta din rasputeri sa-si pastreze invatatura nestirbita de ambitiile trufase ale omului, pentru ca ratacirea de la invatatura cea adevarata aduce cu sine ratacirea de la  Hristos, iar ratacirea de la  Hristos inseamna ruperea de Biserica, deci sfasierea trupului Bisericii. Confuzia din sutele de confesiuni si secte adevereste deficienta propriilor modele de unitate prin „negocierea” Adevarului. Civilizaţia secolului nostru, care a subordonat adevarul utilului, invita si Bisericile sa realizeze reconcilierea si unitatea inainte de a constientiza Adevarul. Orice astfel de forma de unitate nu poate fi valabila, si deci nici trainica.

Miscarea ecumenica este inteleasa de ortodocsi ca o cale de cautare a unitatii. In momentul in care ecumenismul este asimilat unei forme de unitate, atunci el este cea mai crunta ratacire de la adevar, cea mai mare erezie. Vom fi una atunci cand vom marturisi acelasi Adevar. Hristos Insusi Se roaga Tatalui Ceresc in acest sens: „Pentru ei Eu Ma sfintesc pe Mine Insumi, ca si ei sa fie sfintiti intru adevar” (Ioan 17, 19). Nu forme de unitate trebuie, de fapt, căutate, ci cai de a-L redescoperi pe Hristos cel adevarat. Nu unitatea trebuie cautata, ci Hristos.

Fragment din „Biblia in Biserica – eseuri pe teme biblice”, Pr. Constantin Comand – Ed. Bizantina, Bucuresti, 1997, pag. 64-70

Sf. Paisie Aghioritul si cei doi catolici care au venit la el sa spuna „Tatal Nostru”

sf-paisieOdată, povesteşte Stareţul, au venit la coliba mea doi cato­lici. Unul dintre ei mi-a spus:
– Hai să spunem „Tatăl nostru”!
– Ca să spunem împreună, trebuie mai întâi să avem aceeaşi învăţătură. Dar între noi şi voi este o prăpastie mare.
Apoi mi-a spus:
– Dar ce, numai ortodocşii sunt aproape de Dumnezeu şi nu­mai ei se vor mântui? Dumnezeu este cu toată lumea.
– Bine, dar tu poţi să-mi spui câtă lume este aproape de Dum­nezeu? Aşadar, există diferenţe între noi. Fireşte, suntem copiii legitimi ai unui singur Părinte, dar unii locuiesc în casă, iar alţii rătăcesc pe afară.
– Să arătăm dragoste, mi-a spus după aceea.
– Astăzi dragostea pătimaşă [păcatul] a devenit modă, le-am zis.
– Şi asta este cuprins în dragoste, mi-au spus iarăşi.
– Toţi vorbesc despre dragoste, pace şi armonie, dar toţi aceş­tia sunt dezbinaţi, atât în ei înşişi, cât şi în relaţiile cu ceilalţi. De aceea pregătesc bombe din ce în ce mai mari.

Pr. Selafiil cel Orb de la Măn. Noul Neamţ – despre „economici”

== Dialog realizat de Pr. Savatie Bastovoi  ==

Pr. Savatie: Părinte, dar matale ai auzit vreodată de ecumenism?

Pr. Selafiil: Mie mi-o spus părintele Iosif, care o fost amu în România. O zis c-o fost într-o mănăstire şi-acolo, zice, economici, vrasăzică…

Pr. Savatie: Ecumenici, părinte…

Pr. Selafiil: Economici, de-aiştia… ei vor întotdeauna să fie o credinţă în toată lumea. Credinţa cei dreaptă în toată lumea. Şi-acolo se grămădesc fel de fel de sectanţi, fel de fel de oameni, fiecare cu credinţa lui. Şi-apăi ei acolo se bat unul cu altul, vrasăzică, cum ar fi de făcut ca să fie o singură credinţă şi cea mai dreaptă. Apăi, de-amu Dumnezeu dacă i-ar îndrepta pe dînşii, ce să facă şi cum să facă, vrasăzică. Spune că-s mulţi acolo, vreo 300 de oameni…

Pr. Savatie: Mai mulţi, părinte. În România a venit papa de la catolici la patriarh şi s-au rugat împreună, numai că nu s-au împărtăşit. Dar de gînd. Amu s-au scos cărţi groase în care s-au fotografiat ei împreună. Şi sînt mulţi preoţi ortodocşi care pupă mîna papii, iar alţii, prin sate în Banat, se şi împărtăşesc împreună, zicînd că nu-i nici o diferenţă între noi. Din cauza asta e încurcătură în Biserică. Sfinţii ortodocşi care au scris contra catolicilor sînt daţi în umbră. Dar nu sînt numai catolici, că şi evreii se supără, zicînd să scoatem din Evanghelie şi din slujbe cuvintele prin care ei sînt învinuiţi de moarte lui Hristos. Aiştea-s ecumenicii. Ce zici matale de dînşii?

Pr. Selafiil: Ei, ce ţi-oi spune eu… că noi… n-avem de dînşii nevoie. Noi sîntem cu credinţa noastră, care o fost aşezată de Sfinţii Părinţi. Dar încolo, amu îi plină lumea de sectanţi, nu numai cu catolici, dar fel de fel de credinţe sînt amu: şi bactiştii, şi sîmbotiştii… Fel de fel de credinţe. Îmblă cu biblia în sîn şi amăgesc oamenii, că iaca la noi aşa-i, dar la voi cer preoţii bani şi altele. Şi grăiesc şi judecă rău. Dar noi nu trebuie să ne uităm la aceia.

Pr. Savatie: Ecumeniştii zic că toate religiile sînt bune în felul lor şi că duc spre acelaşi Dumnezeu. Doar că musulmanii Îl numesc pe Dumnezeu Alah, budiştii Buda şi alţii cum îi mai spun. Ei îi învinuiesc pe ortodocşi de faptul că nu sînt îngăduitori faţă de alte religii. Ecumeniştii ar vrea să amestece toate religiile şi să facă din ele un singură.

Pr. Selafiil: Asta nu, nu-i bun. Vrasăzică, cum poţi să te uneşti cu dînşii, dacă ei îs aşa? Dacă ar fi să le unească şi să facă o singură credinţă care-i dreaptă, s-o ţie toţi în toată lumea, ar fi bun. Că-i numai uun Dumnezeu, nu sînt mai mulţi dumnezei. Dar aşa, cum să mă rog eu la Buda, dacă eu ştiu că el nu-i Dumnezeu?

Pr. Savatie: Ei zic că la dînsul numai numele e altul, dar e acelaşi Dumnezeu şi că doar aşa l-au înţeles budiştii. Ce să faci dacă la ei n-o ajuns Hristos cu predica, ce ei n-o să se mîntuiască?

Pr. Selafiil: He-e… nu ştiu cum să zic, să nimeresc. Eu aşa gîndesc, că ei să atragă atenţia la toţi, la catolici şi alţii ca să fie o singură credinţă pravoslavnică, dreaptă să fie credinţa în Dumnezeu. Că Dumnezei nu-s mai mulţi, îi unul – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, El o făcut lumea asta. Apăi cum să zic eu că ei îs drepţi, dacă Dumnezeu prin apostolul Pavel o zis să te fereşti de eretici ca de foc, vrasăzică, care nu-s dreptcredincioşi?

Pr. Savatie: Părinte, în România îi moda să se facă „săptămîni de rugăciune comună”. Episcopii sînt datori să facă în eparhia lor o săptămînă în care se roagă cu alte credinţe. Ies pe stradă şi bat în dobe, ard beţe sau ce rînduieli mai au acolo. Dacă cineva se împotriveşte, spun că ortodocşii nu au dragoste pentru că nu recunosc celelalte credinţe.

Pr. Selafiil: Apăi cum să le spun că-i drept, dacă nu-i drept aşa? Cum să te rogi, dacă ei nu se roagă la Mîntuitorul? Ei cum să te uneşti cu ei, dacă ei nu-L cunosc pe Dumnezeul cel drept care o făcut cerul şi pămîntul?

Pr. Savatie: Unii au obicei să vină în biserici ortodoxe, spunînd că aici vînează „energie”, se „concentrează” în felul lor, închid ochii şi mişcă din mîini parcă dansează. Cum trebuie să ne purtăm cu ei? Ei, nu poţi să vorbeşti cu dînşii. Ce să vorbeşti cu dînsul, dacă el nu se lasă de credinţa lui, el zice că a lui îi dreaptă. Atunci iese că şi iehoviştii şi toţi sectanţii şi bactiştii îs toţi, vrasăzică, o credinţă? Să zicem că şi ei au bună creinţă? Dar ei nu cred în Duhul Sfînt! Nu cred în Dumnezeu Tatăl şi Fiul cum trebuie. Ei nici pe Dumnezeu Fiul nu-L cunosc întocmai cu Tatăl, ei altfel, ca şi Arie… Ne putem duce în adunările lor?

Pr. Selafiil: Scrie acolo. Un frate s-o întîlnit pe cale cu un evreu. Asta în Pustia Eghipetului. Şi o întrat ei în vorbă. Dar evreul zicea că Tatăl îi Dumnezeu, iar Iisus Hristos nu-i Dumnezeu. Şi-aşa o stat ei la vorbă, şi evreul tot o ţinea pe-a lui, că Hristos nu-i Dumnezeu. Pe urmă s-o despărţit şi-o venit fratele la chilia lui. Şi l-o întîmpinat stareţul, zicîndu-i: ce ai, că ţi s-o întîmplat ceva pe cale? „N-am nimic, zice fratele, am vîndut coşurile şi mai mult n-am făcut altceva”. „Spune-mi, frate, ce ţi s-a întîmplat, că văd că eşti mînjit primprejur? Cînd te duceai te vedeam înconjurat de o lumină, dar amu văd că eşti mînjit”. Că i s-o descoperit stareţului că de la vorba cu evreul s-o îndepărtat de la frate Duhul Sfînt, pentru că l-o lăsat pe acela să hulească pe Mîntuitorul şi nu s-o împotrivit. Noi să nu ne uităm cum zic ei, că poate aşa sau aşa. Nu-i cum zic ei, că-i dreaptă credinţa lor, că-i bună. Cum să fie bună, dacă el nu crede drept? Dumnezeu pe-aiştia la judecată o să-i afurisească în fundul iadului, pentru că nu-L cinstesc pe Dînsul, dar cinstesc alţi dumnezei. Nu spune acolo, la Psaltire, că dumnezeul lor este al dracilor?

Pr. Savatie: Sînt ortodocşi care, chair dacă nu trec la sectanţi, nu zic că sectanţii sînt rău credincioşi şi că au şi ei dreptatea lor.

Pr. Selafiil: Au dreptatea lor, vrasăzică, dar nu cred drept în Dumnezeu, îs eretici. Dar cît o luptat sfinţii Părinţi împotriva sectanţilor, a lui Arie care lupta contra Mîntuitorului? Şi Sfîntul Vasile şi alţii. Şi i-o afurisit pe dînşii, i-o blestemat. Ce-o păţit Arie cînd se ducea la Sobor să întărească cuvintele lui? Sfinţii Părinţi s-o rugat şi el, cînd o intrat în obornă, la toalet, acolo s-o prăpădit, o vărsat maţele lui. L-o blestemat Dumnezeu. Şi-aşa că nu putem să ne unim cu dînşii, cum zic ei, că-s buni şi ei şi buni şi noi. Dumnezeu ştie care-s buni, nu-i judecăm, dar, vrasăzică, nu trebuie să ne unim cu dînşii. Înţelegi cum? N-o să-i judecăm noi, Dumnezeu o să-i judece. Noi trebuie să ne ţinem dreapta credinţa noastră. Cum se roagă ei, vrasăzică, cum să-i audă Dumnezeu, dacă ei nu se roagă drept? Că rugăciunea lo nu se aude. Unii zic să se roage şi ei şi să ne rugăm şi noi, că şi ei îs buni şi noi sîntem buni. Cum să fie buni? Dac-ar fi buni, i-ar auzi Dumnezeu. D’apoi uite la sfîntul Vasile cînd avea el cu ereticii de-a face. Ţi-am spus cum o făcut el cu biserica? Iaca cum!, că pe aceia nu i-i auzit Dumnezeu![1] Cum să zic eu că ei îs buni, dacă pe dînşii Dumnezeu nu i-o auzit, n-o vrut să audă rugăciunea lor? Cum putem noi să spunem că-i bună credinţa lor. Ei o urăsc şi pe Maica Domnului şi pe Sfinţi! Cum să ne unim noi cu dînşii, să facem rugăciuni împreună cu dînşii, dacă Dumnezeu nu-i aude? La Sfînta Liturghie doar zice: cei chemaţi ieşiţi, ca nimenea din cei chemaţi să nu rămînă.[2]

Pr. Savatie: În România, în timpul liturghiei, au invitat un cardinal catolic în altar şi l-au aşezat pe locul înalt. [3]

Pr. Selafiil: Catolici? Ei, treaba lor ce-o făcut ei acolo. I-o făcut cinste omenească, dar Dumnezeu nu i-o făcut. Numai Dumnezeu, dacă a arăta El dreapta credinţă. Dar cu aiştia n-o mai scoţi la capăt, ei au dreptatea lor. Spun ei că iaca aşă, aşă, aşă. Dumnezeu o arătat dreapta noastră credinţă prin minuni. De ce se spune că la Sobor sfîntul ierarh Nicolai nu-l suferea pe Arie? Aşa de tare el era avan, sfîntul Nicolai! Şi cînd mărturisea el dreapta credinţă s-o supărat şi i-i tras o palmă. Sfinţii părinţi o luat şi l-o judecat, vrasăzică, pe sfîntul Nicolai şi l-o dat la pedeapsă într-o cameră. Şi cînd s-o dus a doua zi dimineaţă, că ei l-o dat dezbrăcat, l-o găsit îmbrăcat în veşminte şi cu Evanghelia în mînă. Şi atunci o văzut anume că el îi drept, vrasăzică. Dumnezeu o arătat că rîvna lui care era asupra ereticilor îi bună. Dar Sfîntul Spiridon ce-o făcut la Sobor? O luat o cărămidă şi o zis: fraţilor, vedeţi? Cărămida asta îi făcută din trei materii: din lut şi din apă şi din foc. Şi-i una, nu-s două, nu-s trei, îi una – o cărămidă. Cînd o strîns-o în mînă, o ieşit sus focul, jos apa şi în mînă o rămas lutul. Şi aşa el o arătat că Dumnezeul nostru îi unul în trei feţe: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt. Dar sfîntul Ioan Damaskin, că i-o tăiet ereticii mîna ca să nu mai scrie în apărarea sfintelor icoane? Dar el s-o rugat şi Maica Domnului i-o lipit mîna înapoi, şi i-o lăsat numai aşa o vîrcă de sînge, aşa dimprejur, ca semn că o fost tăiet. Şi el n-o mai stat acolo în Damascul lui, s-o dus la Ierusalim, acolo în Valea Plîngerii, unde era mănăstirea lui Sfîntul Sava şi acolo s-o făcut călugăr. Şi-apoi el o scris multe rugăciuni către Maica Domnului, către Mîntuitorul, către Dumnezeu, vrasăzică. Multe rugăciuni o scris el. Iaca, vrasăzică, noi credem în lucruri care se văd, pe care le-a văzut şi despre care o scris sfinţii Părinţi. Şi noi credem numai în cuvintele lor.

~ ~ ~ ~ ~ ~

NOTE

[1] Este vorba de o întîmplare relatată în Viaţa Sfîntului Vasile cel Mare. Era în perioada cînd multe biserici treceau la arieni. Sfîntul Vasile, în calitate de episcop, a propus cîrmuitorului cetăţii următorul tîrg: să se roage în faţa bisericii încuiate adunare arienilor şi adunarea credincioşilor şi la a cărui rugăciune ca cădea lacărul, a acelora să fie biserica. Lacătul a căzut la rugăciunea Sfîntului Vasile şi aşa ortodocşii şi-au redobîndit biserica.

[2] „Cei chemaţi” sau catehumenii erau cei care şi-au exprimat dorinţa de a primi Sfîntul Botez şi se aflau în perioada de iniţiere. Aceştia aveau dreptul să stea doar la o parte a Liturghiei, numită în limbajul liturgic „Lturghia catehumenilor” şi erau obligaţi să iasă din biserică înainte de a începe Sfînta Taină a Euharistiei.

[3] Locul înalt este un tron în altar pe care se aşază doar episcopul.

Pr. Dumitru Staniloae – Uniatismul din Transilvania, opera unei întreite silnicii

Parintele-Dumitru-StaniloaeSub masca ecumenismului se oferã burse numeroase tinerilor ortodocsi si tot felul de ajutoare si alte avantaje unor fruntasi ortodocsi, mai ales din unele biserici mai strâmtorate financiar, deprinzîndu-i, în schimb, cu un vocabular ecumenist relativist, pentru a-i dezarma în fata fortelor de intercomuniune, în fata teoriei cã, cu toate diferentele existente, cele douã Biserici au devenit, de la ridicarea anatemelor una, dar una sub primatul papei, la care conducerea Bisericii Catolice nu renuntã cu nici un pret. Bursele în scolile de teologie catolicã se ofereau si odinioarã cu efectele pãgubitoare, pe care le cunoastem, pentru Ortodoxie, dar argumentul cã diferentele între ortodocsi si catolici sunt fãrã însemnãtate era folosit de propaganda catolicã ca mijloc de adormire a constiintelor ortodoxe si în epoca de creare a uniatismului. În privinta aceasta, catolicismul nu a schimbat în esentã nimic, dar nici în folosirea acestor metode ca momeli pentru acceptarea primatului papal de cãtre ortodocsi. Ceea ce e nou e numai metoda de a camufla mai abil aceste metode sub masca generoasã si nobilã a ecumenismului.

Vaticanul, continuând însã sã urmãreascã acelasi scop, rãmâne în continuare adeptul aceleiasi tendinte de extindere a unei dominatii “în spirit lumesc asupra tuturor crestinilor. Dar urmãrirea acestui scop prin metode camuflate, sub masca nouã a ecumenismului, nu va avea alt rezultat decât sã compromitã ecumenismul pe care Roma pretinde cã îl servele, producând noi frãmântãri în sânul popoarelor ortodoxe si noi tensiuni între Ortodoxie si Catolicism, sau sã prelungeascã o lungã perioadã de frãmântãri pe care Roma a întretinut-o spre marea pagubã a unitãtii crestine, fãrã sã fi învãtat nimic din aceastã gresitã metodã a ei, de a întelege unitatea între Biserici. Istoria uniatismului de pretutindeni aratã cã el este incompatibil cu ecumenismul zilelor noastre. Conciliul II Vatican a vrut sã însemne o deschidere a Bisericii Romano-Catolice fatã de aspiratiile lumii contemporane spre pace, neagresiune si spre întelegerea cu celelalte confesiuni si Biserici crestine, mai ales spre Biserica Ortodoxã, al cãrui tezaur doctrinar, spiritual si liturgic, declarã cã-l pretuieste.

Mitropolit Antonie Plămădeală – Ecumenismul a luat-o pe o cale greşită

mitropolit-antonie-plamadealaEcumenismul a luat-o pe o cale gresita, care porneste din inima Consiliului Ecumenic. Poate ca ar trebui cumva reformat, pentru ca sa inceapa tratative care sa dea niste rezultate. Pentru ca ideea in sine ramane buna. Felul cum s-a dezvoltat insa ramane sub semnul intrebarii.

Am fost foarte implicat in dialogul ecumenic. Am fost chiar un luptator pentru ecumenism timp indelungat. Imi pare rau insa ca acum, dupa 50 de ani de incercari, ecumenismul se afla tot la inceput. Dupa mine, vinovati sunt in primul rand cei din Consiliul Ecumenic, pentru ca nu au dus la bun sfarsit nici una dintre problemele pe care le-au avut. Ecumenismul a ramas insa o problema, care cine stie cand si cum se va rezolva.

Doar atat ca a deschis ochii Ortodoxiei spre viitor. Si spre un viitor poate mai putin cunoscut de noi, dar oricum spre un viitor promitator. Ecumenismul a fost dintru inceput o mare problema si se poate ca intr-un viitor indepartat sa-si gaseasca un punct de vedere mai solid. Desigur insa ca el va trebui reformat, caci cu actualele femei, aflate in Comitetele lui, care au venit cu intentii pur feministe, s-a compromis astfel, pentru epoca noastra, ecumenismul. As zice ca, la data de fata, relatiile Bisericii Ortodoxe cu celelalte biserici sunt oarecum normale. Si cu Biserica Catolica ele sunt tot normale, cand ma gandesc la normalitate, iau situatia de acum 50 de ani. Adica nu s-a facut nici un progres, pentru ca staful Consiliului Ecumenic nici nu s-a gandit la aceasta. El ramane condus de protestanti, la o atitudine pe care nu si-o precizeaza, dar, in afara de Biserica Catolica, cu care s-au incercat unele discutii, cu protestantismul nici vorba de asa ceva. Si daca in unele relatii cu Biserica Romano-Catolica si-au schimbat atitudinile din trecut, apoi cu Biserica protestanta nici nu s-a incercat aceasta. Asa ca putem vorbi de un oarecare moment de schimbare, dar el se refera mai mult la o schimbare de atitudine, si nu la una de doctrina. Asa incat, cu ecumenismul, as zice ca suntem abia la inceput. Dupa 50 de ani, in care s-au vanturat tot felul de idei, au ramas tot la idei, au ramas tot la practici vechi, schimbandu-se doar atitudinile de suprafata, care au deschis oarecum drumul spre un oarecare ecumenism, dar el trebuie inca lucrat indelung ca sa poata spune ca a facut ceva. In scurt, au fost tatonari neinsemnate, care au ramas tot la tatonari si nu s-a rezolvat nici una dintre diferentele mari. Asa ca ramane de facut totul. Si nu cred ca aceasta e o atitudine a Bisericii noastre, ci in primul rand a Consiliului Ecumenic, care ramane un organism condus, in general, de protestanti si in care ortodocsii, dupa ce au incercat unele interventii, s-au lasat mai moale. Dar lucrurile au ramas tot asa, adica suntem in fata ecumenismului si nu in vreo stare care va fi dat vreun rezultat. Asa ca ramane totul de facut inca. Cine il respinge si de ce? In primul rand il resping, din principiu, fiindca multi nu-l cunosc. Ei nu au fost deloc contactati de biserici in lupta lor ecumenica. Nici nu se putea sa fie altfel. Si apoi trecerea prin atatea formalitati fara sa se ajunga la nimic le-a dat sentimentul ca ecumenismul e o greseala. Eu cred ca aceasta este o stare de fapt a unora dintre biserici care nu si-au angajat tot personalul in aceste lupte, dar chiar daca l-ar fi angajat, tot aici ar fi ajuns.

Eu n-as zice ca mai asteptam ceva de la multimea de confesiuni si directii in care crestinismul e organizat. In momentul de fata, nu cred ca cineva mai asteapta ceva. Ecumenismul a luat-o pe o cale gresita, care porneste din inima Consiliului Ecumenic. Poate ca ar trebui cumva reformat, pentru ca sa inceapa tratative care sa dea niste rezultate. Pentru ca ideea in sine ramane buna. Felul cum s-a dezvoltat insa ramane sub semnul intrebarii. Eu sper totusi ca intr-o zi vom putea spune ca ceva s-a schimbat si ca de acum inainte mergem pe drumul cel bun.

Acest nou Papa, Benedict al XVI-lea, inca nu si-a spus parerile in privinta ecumenismului. Pe cat il cunoastem noi, e un conservator convins, asa ca nu va da drumul vreunei opinii care sa-l contrazica. El va ramane intr-o expectativa, care de altfel e si caracteristica varstei sale, dar cine stie? E inca pe treptele inceputului, mai are cativa ani de gandire buna, asa ca s-ar putea sa ne ofere si surprize. Eu personal insa nu prea cred in vreo perspectiva noua in ce-l priveste. Cred ca va fi un Papa care va pastra ceea ce s-a castigat prin Ioan Paul al II-lea, dar mai mult nu cred. Caci cat a fost Ioan Paul al II-lea de deschis, si totusi nu s-a realizat foarte mult, cu atat mai mult vom putea afla de la actualul Papa de tranzitie. Eu cred ca el va intari osatura principala a catolicismului din toata lumea si-l va pregati pentru noi confruntari in campul ecumenic al viitorului.