Ecumenismul – origini, esenta, deziderate

by admin on

Monah Alexei Tîrdea, Măn. Antim, Bucuresti

Astăzi se vorbeste din ce în ce mai mult despre ecumenism, reuniuni ecumenice, teologie ecumenică, rugăciuni si slujire ecumenică; discutiile antrenează pasiuni dintre cele mai aprinse, pozitii pro sau contra ale celor două părti cvasiconstant prezente în sălile de conferinte teologice: sustinătorii care afirmă cu tărie misiunea ortodoxă făcută în rândul neortodocsilor prin adunările ecumenice si adversarii acestei miscări.

Voi mentiona doar câteva aspecte privind miscarea ecumenică, scopurile acesteia si concretizarea lor în viata Bisericii Ortodoxe.

Întâi trebuie amintit că ecumenismul, ca idee a apărut la mijlocul sec. XIX în Anglia si America, propunându-si să unească diferitele confesiuni crestine ce se autointitulează gresit “biserici”. Mai târziu în 1948 la Adunarea de la Amsterdam s-a hotărât fondarea asa-numitului “Consiliu Mondial al Bisericilor” cu sediul la Geneva. Termenul de “ecumenism” a fost introdus la Congresul de Edinburgh (Scotia) în 1910, Congres al organizatiei Y.M.C.A. condusă de cunoscutul lider francmason John Mott (1865-1955) care a si prezidat lucrările acestui congres. Semnificativ este faptul că John Mott nu a ales pentru denumirea miscării sale termenul de “universalism” (de la latinescul universum-univers) ci analogul grecesc, “oecumenicos” care apartine exclusiv Bisericii Ortodoxe. Scopul vădit al acestei substituiri a fost cel de a masca intentiile acestei miscări sub un termen clasic pentru Ortodoxie – acela al ecumenicitătii, universalitătii Sfintei Biserici Ortodoxe – existând pericolul de a identifica cândva Sinoadele Ecumenice cu “Consiliul Mondial al Bisericilor”. De altfel chiar una dintre Bisericile Ortodoxe, cea Rusă, s-a exprimat semnificativ în acest sens, trăgând un semnal de alarmă, încă din anii trecuti, după lucrările Adunării a V-a a CMB de la Nairobi: “Un alt pericol care amenintă grav unitatea crestină si viitorul miscării ecumenice […] este iluzia, nutrită de unii participanti la miscarea ecumenică, precum că C.M.B. ar putea asigura un asemenea grad al apropierii ecumenice a bisericilor membre ale ei, încât una din viitoarele sale adunări generale se va transforma în sinod crestin ecumenic”.

Asadar încă dintru început, autodenumirea acestei miscări drept “ecumenică” ridică grave semne de întrebare asupra a ceea ce urmăreste ea. Noi afirmăm că apartinem de acel ecumenism, vechi si pururi nou, adică de universalitatea Sfintei Biserici Ortodoxe întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos în scopul răspândirii adevărului divin revelat propovăduit de Hristos si înfăptuirii mântuirii făgăduite de El.

Între acest ecumenism ortodox si “ecumenismul” promovat de C.M.B. există contradictii flagrante si deosebiri dogmatice profunde care fac imposibilă apartenenta la Sfânta Biserică Ortodoxă Universală si în acelasi timp la miscarea ecumenică ce îsi impune în ultima vreme conceptiile sale, tot mai insistent si tot mai străin de duhul Ortodoxiei. Iată principalele puncte inacceptabile pentru un ortodox:

Miscarea Ecumenică se bazează pe teologia modernistă promovată în spatiul eterodox în zorii veacului XX si care sustine întâi de toate existenta Sfintelor Taine mântuitoare si sfintitoare si în afara granitelor Bisericii Ortodoxe. Această conceptie care consideră grupările eretice si schismatice ca nefiind complet rupte de trupul Bisericii celei una, îi face pe teologii modernisti să afirme că în tainele (Botez, Mirungere, Hirotonie, s.a.) săvârsite de eterodocsi lucrează acelasi har mântuitor si sfintitor al Sfântului Duh, chiar dacă nu în plinătatea lui, ca în Biserica Ortodoxă. Mentionăm că încă din 1982, comisia “Credintă si organizare” de la Lima a adoptat documentul B.E.M. care constituie efectiv baza dogmatică si liturgică minimă a unirii crestinilor – Botez, Euharistie, Slujire (preotie). Analiza atentă a continutului acestui document demonstrează două aspecte:

Faptul că în B.E.M. nu sunt mentionate 4 Taine bisericesti: Mirungere, Spovedanie, Căsătorie, Sfântul Maslu, denotă că acest document nu le recunoaste drept Taine.

B.E.M. este alcătuit după criterii pur protestante. În finalul preambulului B.E.M., alcătuitorii declară într-un mod străin de duhul dreptei credinte: “nu trebuie să ne asteptăm în B.E.M. la o interpretare teologică deplină a botezului, euharistiei, preotiei”, aceasta fiind în opinia lor “în cazul dat neadecvată si nedorită”.

Teologia modernistă promovează asa zisa “teorie a ramificatiilor” potrivit căreia Biserica lui Hristos este trunchiul comun din care se desprind ramuri care detin si ele – ca biserică romano-catolică, protestantă, necalcedoniană, anglicană, etc. – har mântuitor si sfintitor.

Consecinta imediată a celor expuse mai sus este posibilitatea rugăciunii în comun cu eterodocsii si chiar a Euharistiei. În ultima vreme, la reuniunile C.M.B. se afirmă că numai săvârsirea Euharistiei în comun trebuie respinsă, celelalte slujbe sau rugăciuni fiind acceptate.

De multe ori, autoprezentarea membrilor sau sustinătorilor miscării ecumenice îmbracă forme aberante: să mentionăm manifestările de la Vulcana-Băi (Târgoviste, august 1998) când în materialul pus la dispozitia participantilor se defineste ecumenismul ca “religia sec. XXI, religia sperantei” afirmându-se că nu se vrea un parlament al religiilor, ci mai grav, conform cuvântului de deschidere, “un chip sustras dogmelor, un chip viu si convingător”, în care functionează alte legi decât cele crestine si anume “legea curcubeului”, sau Conferinta Mondială a Religiilor Lumii pentru Pace, tinută la Bucuresti în septembrie 1998 când manifestările au culminat cu aprinderea unui “foc sacru” si rostirea rugăciunii în comun pentru pace împreună nu numai cu reprezentantii confesiunilor crestine eterodoxe, dar si cu necrestinii si cei apartinând cultelor păgâne asiatice.

Acestea fiind datele, vom prezenta pe scurt credinta noastră legată de ele:

În privinta harului mântuitor si sfintitor al Sfântului Duh, Sf. Vasile cel Mare afirmă în Epistola I Canonică: “Începutul separării a fost schisma, iar prin această despărtire ei nu mai au harul Sf. Duh care nu li se mai dă din momentul despărtirii lor. La începuturi, înainte de despărtire, acestia aveau harul preotiei si prin punerea mâinilor transmiteau acest har sfintitor, iar după schismă au devenit laici, încât nu mai au puterea harului nici pentru a boteza, nici pentru a hirotoni; cei rupti de Biserică au devenit astfel incapabili să transmită si altora harul Sf. Duh.” Sf. Irineu de Lyon afirmă: “Unde este Biserica acolo este si Duhul Sfânt, iar unde este Duhul Sfânt acolo este Biserica si tot harul, iar Duhul Sfânt este Adevărul;” “Cei care se depărtează de la Biserică […] ei se pedepsesc pe ei însisi, tocmai despre ei spune Sf. Apostol Pavel că după prima si a doua mustrare, îndepărtează-te de ei.” Sf. Ciprian al Cartaginei: “În afara Bisericii nu există mântuire: casa lui Dumnezeu este una singură si este imposibil să se mântuiască cineva în altă parte decât în Biserică […] Oricine se depărtează de Biserică devine străin de testamentul Bisericii. Cel ce strică pacea si unitatea în Hristos lucrează împotriva lui Hristos.” Fericitul Augustin: “Mântuirea ni se dă prin Biserică, iar cei ce sunt în afara Bisericii nu vor primi viata vesnică.” Sf. Chiril al Ierusalimului: “Mărturisirea credintei ne învată despre una sfântă, sobornicească si apostolească Biserică pentru ca să te păzesti de stricăciunea adunărilor eretice si să fii totdeauna în Sfânta Sobornicească Biserică.” Fericitul Augustin: “Afară de granitele Bisericii poti avea orice, cu exceptia mântuirii. În afara Bisericii se poate să ai trepte ierarhice, Taine, “Aliluia” si “Amin”, Evanghelie, credintă si să propovăduiesti pe Dumnezeu în trei ipostasuri, dar mântuire poti să ai exclusiv în Biserica universală si dreptmăritoare.”

Socotim că nu numai aceste argumente ale Sf. Părinti, cât si întreaga noastră traditie ne îndreptătesc să credem că:

  • nici gratia divină creată împărtăsită credinciosilor romano-catolici prin Sacramentele acestora nu serveste mântuirii si sfintirii primitorilor.
  • nici simbolistica protestantă privind Euharistia nu ni-L oferă pe Hristosul cel adevărat.
  • nici o altă Taină săvârsită în afara Bisericii Ortodoxe Celei Una nu este detinătoare a harului Sf. Duh.
  • în afara Bisericii dreptmăritoare, săvârsirea Tainelor chiar în cele mai mici amănunte nu se poate întelege decât ca formă exterioară lipsită de har. Aceste forme goale însă îsi recapătă valabilitatea si devin realităti după întoarcerea în Biserica Ortodoxă.

Afirmăm că Biserica lui Hristos, conform Simbolului nostru de credintă este una, sfântă, sobornicească si apostolică. Biserica este trupul mistic al lui Hristos. Hristos nu poate avea mai multe trupuri pentru că ea (Biserica) este zidită pe “piatra cea din capul unghiului” care este credinta. Dogma ortodoxă este piatra cea din capul unghiului pe care se zideste si actul liturgic si morala crestin ortodoxă si activitatea misionară si orice manifestare a crestinului orto2dox în societate. Orice act exterior al credinciosului devine o mărturisire de credintă de care vom da seama stiind că vom fi întrebati si “despre orice cuvânt desert”.

De aceea noi mărturisim că nu pot exista fragmente de mântuire, fragmente de adevăr si nici jumătăti de credintă, odată ce “Vestea cea bună”, Evanghelia lui Hristos a fost propovăduită în lume prin sfintii săi ucenici si apostoli care au întemeiat Biserica. Această Biserică detine adevărul integral despre mântuire si cine pretinde că, rupându-se de trupul Bisericii celei adevărate, se poate mântui cu bucătele de adevăr doar, acela se înseală. Pentru că un singur mădular numai, rupt dintr-un trup întreg, nu poate să aibă viată prun sine însusi si cu atât mai mult să fie lucrător, decât numai realipit fiind la trupul din care a fost rupt (pilda vitei cele adevărate “Eu sunt vita cea adevărată si Tatăl Meu este lucrătorul. Orice mlădită care nu aduce roadă El o taie; si orice mlădită care aduce roadă El o curăteste ca mai multă roadă să aducă…”; “Eu sunt vita, voi sunteti mlăditele. Cel ce rămâne întru Mine si Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteti face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădita si se usucă; si le adună si le aruncă în foc si ard.”, In. 15, 1-2 si 5-6). Însusi Domnul Iisus Hristos subliniază necesitatea credintei în cuvintele: “Cine va crede si se va boteza se va mântui, dar cine nu va crede, se va osândi” (Mc. 16, 16) iar în convorbirea cu Nicodim El spune: “Cine nu crede a si fost judecat.”

Sfântul Fotie Patriarhul Constantinopolului a explicat foarte bine legătura dintre credinta dreaptă si faptele plăcute lui Dumnezeu: “Virtutile trebuie să fie ocrotite de credintă: cu ajutorul ambelor trebuie să se formeze adevăratul om, căci dogmele cele drepte fac vrednică viata, iar faptele curate arată dumnezeirea credintei.” Toti Sf. Părinti au pretuit înalt Credinta Ortodoxă ca singura dătătoare de har si mântuitoare: “Nu păcătui în credintă, ca să nu se mânie pe tine Creatorul nostru. Cine nu tine credinta cea dreaptă […] sufletul lui nu va avea parte de viata vesnică; el este un vânzător declarat al lui Dumnezeu” (Sf. Antonie cel Mare). Sf. Marcu Eugenicu al Efesului: “Credinta noastră este dreapta mărturisire a părintilor nostri. Cu ea noi nădăjduim să ne înfătisăm înaintea Domnului si să primim iertarea păcatelor; iar fără ea nu stiu ce fel de cuviosie ne-ar putea izbăvi de chinul cel vesnic.” Cuviosul Marcu Grecul: “A înlocui sau a schimba ceva cât de putin în învătătura credintei este o mare crimă si pierderea vietii vesnice.” Sf. Paisie Velicicovski: “Sfintenia adevăratilor bărbati sfinti nu se cunoaste propriu-zis după minuni (căci si păgânii si ereticii pot face minuni cu ajutorul diavolului) ci după adevărata credintă ortodoxă, după felul în care păzeste cu grijă dogmele dumnezeiesti, urmează toate canoanele apostolice si sobornicesti si traditiile Bisericii Ortodoxe si după vietuirea cea fără prihană, urmând toate poruncile evanghelice si patristice.” Sf. Serafim de Sarov în dialogul său cu Motovilov se exprimă astfel: “Cel care are harul Sfântului Duh pentru dreapta credintă întru Hristos, chiar dacă a si murit cu sufletul, din slăbiciune omenească, din pricina unui anume păcat, nu va pieri în veci, ci va fi înviat prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, Care iartă păcatele lumii si dăruieste har peste har […] Pentru Dumnezeu, pretuieste dreapta credintă în El si în Fiul Său cel Unul-Născut, căci tocmai pentru aceasta se dă de sus în plinătate Darul Sf. Duh.”

Granitele Bisericii lui Hristos sunt caracterizate prin două conditii esentiale:

Credinta adevărată

Unitatea euharistică

Sf. Maxim Mărturisitorul vorbeste astfel despre dreapta credintă: “Mântuitorul si-a numit Biserica Sa sobornicească, dreptmăritoare”. Despre unitatea euharistică, Sf. Ciprian al Cartaginei scrie următoarele: “Trebuie să stii că episcopul este în Biserică si Biserica în episcop, iar cel ce nu este în comuniune euharistică cu episcopul, acela nici nu este în Biserică si se înseală cei care nu sunt împăcati cu ierarhia instituită de Dumnezeu, având nădejdea să-si găsească unitatea liturgică pierdută […] Când de fapt, Biserica este una, sobornicească si neîmpărtibilă si peste toate unită si întărită prin comuniunea euharistică a ierarhilor.” De aici rezultă clar că unitatea de credintă si liturgică a episcopilor formează Biserica adevărată a lui Hristos.

Asadar cei care s-au despărtit de trupul lui Hristos, Biserica cea una, nu mai sunt Biserici. Cum altfel ar mai putea fi ele Biserici dacă nu mărturisesc credinta cea adevărată si dacă au întrerupt comuniunea euharistică cu Biserica cea una? A spune că două corăbii duc la limanul mântuirii – cea Ortodoxă si oricare din cele ale eterodocsilor – înseamnă a spune că sunt două adevăruri, două căi către cer si nu una singură pe care a instituit-o Însusi Domnul.

Sf. Ioan Gură de Aur afirmă: “Biserica adevărată a lui Hristos este una singură din care în diferite timpuri s-au despărtit diverse adunări eretice si grupări schismatice.” Sf. Ioan Hrisostom îi numeste pe cei desprinsi din trupul Bisericii, ori eretici, ori schismatici. Orice crestin ortodox trebuie să respingă categoric învătătura protestantă a acelor teologi care consideră eretici numai pe cei ce s-au separat de Biserică în primele IV veacuri. Oare nu si Sinoadele Ecumenice IV, V, VI, VII au înfierat ca eretici pe cei ce se abat de la credinta cea dreaptă ? Nu au fost declarati eretici cei care nu cinstesc icoanele, Sfintele Moaste si nu o cinstesc pe Fecioara Maria ca Născătoare de Dumnezeu ? Si stim că acestea au fost asa si s-au spus după veacul IV. Ori grupările protestante, spre exemplu, intră tocmai în categoria mai sus mentionată.

Sfintele Canoane opresc rugăciunea în comun cu schismaticii si ereticii (Can. 10, 11, 45, 47, 65 Apostolice; Can. 6, 9, 32, 33, 34 Laodiceea; Can. 9 al Sf. Timotei al Alexandriei). Canonul 45 Apostolic porunceste: “Episcopul sau Preotul sau Diaconul care numai s-ar ruga cu ereticii să se afurisească si dacă l-ar primi să slujească ca preot să se caterisească.” La tâlcuirea Can. 47 al Sf. Apostoli, scrie Sf. Nicodim Aghioritul că “Latinii sunt eretici si nu au nici Botez, nici Preotie si dacă vreun preot nu botează pe cei ce se întorc la Ortodoxie, se afuriseste.”

Actul rugăciunii este o mărturisire a adevărului de credintă, o participare mistică la dumnezeire întrucât cerem împărtăsirea harului necreat care îndumnezeieste pe adevăratul luptător si trăitor în Hristos. Rugăciunea ne apropie la modul cel mai intim si ne face să împărtăsim acelasi Duh Sfânt, iar motorul rugăciunii este încredintarea lăuntrică că Dumnezeu îl ascultă pe credincios, încredintare izvorâtă din credinta lui. Asadar dacă credinta este stricată, atunci de ce fel de duh de rugăciune comună se pot împărtăsi un ortodox si un romano-catolic, spre exemplu, stiind că romano-catolicii prin baza lor doctrinară atentează la însăsi dogma Sf. Treimi ?

Dacă în traditia Bisericii s-ar fi înteles prin cuvântul eretici numai cei care au căzut din credintă în primele IV veacuri, atunci Sinoadele Ecumenice ar fi adus precizări afirmative privind rugăciunea în comun cu cei ce au fost declarati eretici în veacurile următoare (iconoclasti, monofiziti, monoteliti, etc.). Ori toti cei care s-au abătut numai “cu o iotă sau o cirtă” de la adevăr au fost anatematizati si s-a oprit rugăciunea în comun cu ei.

Noi, ortodocsii spunem oricând “da” rugăciunii pentru cei căzuti în rătăcire, faptelor de iubire fată de acestia, dar respingem orice formă de rugăciune în comun cu ei stiut fiind că acelasi Duh Sfânt lucrează si se roagă atât la Sf. Euharistie cât si la orice act religios individual sau colectiv realizat de crestinul ortodox care are o relatie vie si constientă cu Dumnezeu Sfânta Treime.

În legătură cu aspectele mentionate despre manifestările de la Vulcana-Băi si Bucuresti din aug.-sept. 1998 merită precizate următoarele: Biserica Ortodoxă ca biserică misionară are datoria fundamentală de a propovădui adevărul evanghelic oricând si oricum. Oare cărui Dumnezeu însă se pot ruga împreună crestinii ortodocsi si ereticii ori păgânii, dacă recunoastem că actul rugăciunii tâsneste dinlăuntrul sufletului care a primit si acceptă o anumită învătătură de credintă ? Pentru că unul este Dumnezeul crestinilor cel slăvit în Treime, pe când “toti dumnezeii neamurilor sunt draci” (Ps. 95, 5). Actuala structură a C.M.B. si întreaga sa ideologie arată că miscarea ecumenistă este o miscare cu o doctrină bine conturată, bazată pe teoria ramificatiilor si valabilitatea Sf. Taine si în cadrul celorlalte confesiuni crestine. În cadrul acestui C.M.B., situatia de facto constă în aceea că si cei mai înversunati eretici sunt tratati ca membri cu drepturi egale ai trupului Unul Singur al lui Hristos – Biserica dreptmăritoare. Ei se autointitulează “biserici” fără a fi ca atare si însusi Consiliul de la Geneva actionează în calitate de Consiliu Mondial al Bisericilor. Prin însăsi această denumire, Biserica Crestină este pusă pe aceeasi treaptă cu toate asa-numitele “biserici” care fac parte din C.M.B. Scopul final al unei astfel de nivelări este de a transforma notiunea de Biserică într-o notiune ordinară, obisnuită, adică într-o abstractie ce reuneste pe principii egale diferitele “biserici”, însemnând stergerea treptată si completă a sensului dogmatic de Biserică.

Urmând calea ecumenismului si eterodocsii si ortodocsii sunt păgubiti de adevăr. Eterodocsii care caută sincer adevărul mântuitor si harul înnoitor nu vor fi motivati să accepte Ortodoxia întrucât se întăresc mai mult în rătăcirea lor, C.M.B. recunoscându-i drept biserici. Sf. Ciprian al Cartaginei spune că: “ereticii niciodată nu se vor întoarce la Biserică dacă îi întărim în convingerea lor că si ei au biserică si taine.” Participarea ortodocsilor la miscarea ecumenică este inacceptabilă deoarece duce încet la trădarea crezului ortodox, făcându-ne să vedem în comunitătile eretice “biserici” si să considerăm Biserica Ortodoxă geografic limitată, “prea mică” pentru a o numi ecumenică. Sf. Ioan Cassian spune: “Nu încape nici o îndoială că cel care nu mărturiseste credinta Bisericii se află în afara Bisericii.”

Astfel temeiurile pe care functionează C.M.B. sunt inacceptabile pentru Ortodoxie:

Primul temei, adoptat la Evanston la a 2-a Adunare Generală a C.M.B. spune: “C.M.B. reprezintă o comunitate a bisericilor care recunosc pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu si Mântuitor.” Pentru ortodocsi aceste temei care nici măcar nu a fost adoptat de membrii C.M.B. în totalitatea lor, este de neacceptat, întrucât nu sunt aduse precizările hristologice elaborate de Sinoadele Ecumenice. În el nu se vorbeste despre erorile nestorienilor, eutihienilor, apolinaristilor, etc. care recunosc într-o manieră proprie pe Iisus Hristos ce Dumnezeu si totusi sunt deosebiti radical de ortodoxie.

Al doilea temei adoptat la a 3-a Adunare Generală a C.M.B. din New Delhi (1961): “C.M.B. este o comunitate a bisericilor care mărturisesc pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu si Mântuitor după Scripturi si, ca urmare, caută să respecte împreună mărturisirea lor comună întru slava Dumnezeului celui Unul – Tatăl, Fiul si Sf. Duh.” Nici acesta nu este cu adevărat acceptabil întrucât nici aici nu se spune cum trebuie să crezi în Dumnezeu cel în trei ipostasuri; noul temei nu contestă ereziile antitrinitarilor, nestorienilor, apolinaristilor, subordinationistilor si fiind formulat confuz el poate fi oricând contrasemnat de toti reprezentantii contemporani ai acestor erezii vechi. Biserica Ortodoxă are Crezul său ferm si nu poate accepta ideea “minimului dogmatic” proferată de ecumenisti în favoarea unirii, aceasta însemnând renuntarea la dogmele cinstirii icoanelor, a Maicii Domnului, cultul sfintilor, rugăciunile pentru cei adormiti, etc.

La Vancouver (1983) la a 4-a Adunare Generală a C.M.B. s-a legalizat “preotia feminină”, iar unele voci “îndemnau pe femei să substituie ideea despre Dumnezeu-Tatăl prin ideea unei zeite-mamă.” Protestele si vocile ortodocsilor au devenit în timp din ce în ce mai putin auzite. Iată câteva pozitii categorice în legătură cu a 7-a Adunare Generală de la Canberra (1991): “Se constată, asa cum am sesizat de mult, tendinte de adâncire a protestantismului si nicidecum de dorinta sfântă spre unitate în Hristos si unire sinceră” (Î.P.S. Mitrop. Bartolomeu de Calcedon); “În curând în C.M.B. nimeni nu se va mai interesa de teologie… Duhul Sfânt pentru “ecumenism” este o temă, nicidecum o persoană a Sfintei Treimi de aceeasi fiintă cu Tatăl si cu Fiul… Dogma Sf. Treimi este vitală pentru Biserică si pentru fiecare crestin în parte.” (Î.P.S. Mitrop. Ioannis Zizioulas al Pergamului). Să notăm părerea reputatului teolog român Pr. Prof. D. Stăniloae: “Ecumenismul este pan-erezia veacului XX.” Afirmatie semnificativă prin aceea că însusi pr. Stăniloae a participat la manifestările anterioare ecumenice din ultimele decenii însă cu sigurantă nu a putut să-i scape natura anticrestină a ecumenismului pe care Pr. Prof. îl recunoaste în acelasi interviu luat în ultimul an al vietii sale drept o miscare afiliată masoneriei mondiale.

Multi teologi ecumenisti sustin că fac misiune ortodoxă prin participarea la C.M.B., dar de fapt aceasta înseamnă acordarea deplină a girului ortodox fată de confesiunile crestine ce se intitulează biserici si care pretind că nici una din bisericile participante la C.M.B. nu detine Adevărul integral. După a 8-a Adunare Generală a C.M.B. iată ce remarca un reprezentant al Bisericii Ortodoxe Ruse, pr. Ilarion Alfeev: “Ortodocsii nu pot influenta activitătile C.M.B. pentru că ei reprezintă o minoritate. Ce să mai spun despre cinstirea Maicii Domnului sau a icoanelor ? Acestea nu pot fi discutate pentru că “divizează”. Dar despre limbajul inclusiv sau despre hirotonirea femeilor ? Acestea nu divizează ? Ca să nu mai vorbim si de recentele practici samanice promovate la o sedintă a Adunării de la Harare din 1998 la care secretarul general al C.M.B. dr. Konrad Reiser a încheiat ceremonia de deschidere a Decadei Ecumenice de Solidaritate cu femeile cu un act de vindecare din traditia samanică din Coreea. Iată în ce lumină trebuie văzute hotărârile recente ale Bisericilor Ortodoxe ale Georgiei, Bulgariei, Serbiei de a se retrage complet din miscarea ecumenică. Aceste biserici locale au înteles că participarea lor la C.M.B. devine inoportună si chiar anti-ortodoxă.

Concluzii

Din cele expuse până acum reiese că nu este deloc justificată participarea ortodocsilor la miscarea ecumenică. Atitudinea atât de negativă a unor ortodocsi si chiar a unor biserici locale fată de ecumenism precum si scepticismul actual profund al Bisericii Ruse, a Ierusalimului si a Eladei (inclusiv comunitatea atonită) asupra miscării ecumenice ar putea fi învinuite de următoarele:

  • că neparticipând la miscarea ecumenică, care a cuprins întreaga lume, ei s-ar opune păcii si solidaritătii dintre oameni;
  • că respectarea adevărului fără “dragoste” nu este justificată în conditiile situatiei tragice actuale din lume;
  • că noi ne-am opune tendintelor de pace ale oamenilor de stat care fac eforturi colosale pentru apropierea de acele aliante politico-militare aparent favorabile.

Trebuie răspuns la acestea următoarele:

Crestinii ortodocsi niciodată nu au înteles că dacă refuză pe baza hotărârilor canonice orice contact cultic si sacramental cu eterodocsii, atunci în mod implicit am priva de dragostea noastră oamenii în general în planul relatiilor social-umane. Pe plan social, Biserica Ortodoxă se roagă conform poruncii scripturistice “pentru pace în lumea întreagă”: “să faceti cereri, rugăciuni, mijlociri, multumiri pentru toti oamenii… ca să petrecem viată pasnică si linistită întru toată cuviosia si bunacuviintă (I Tim. 2, 1-2). Misionarismul social, ospitalitatea crestină, bunacuviintă nu trebuie să aibă a face cu promovarea “minimului dogmatic” stiut fiind că “în materie de dogmă nu există concesie.” (Sf. Marcu al Efesului)

Toti Sf. Părinti care au fost pentru pacea în lume îndreptau atentia crestinului înainte de toate către cer si către lăuntrul sufletului. Sf. Serafim de Sarov: “Dobândeste duh pasnic si mii de oameni se vor mântui în jurul tău.” Sf. Macarie cel Mare se referă si el întâi de toate la o anume pace: “pacea cerească, care a născut Lumina lumii, pacea pe care au rostit-o proorocii si despre care au vorbit cei cucernici si au binevoit-o îngerii. [Lc.2,14]. Pacea lui Dumnezeu, care a fost cu toti Sf. Părinti si i-a ferit de orice ispită. Această pace fie cu voi în numele Tatălui, al Fiului si al Sf. Duh. Amin”.

Călăuzindu-ne după aceste gânduri despre pace ale Sf. Părinti noi ne temem să trădăm pe Domnul nostru Iisus Hristos, Domnul păcii si Învătătorul Iubirii, Cel Unul adevărat. O astfel de trădare am săvârsi dacă în numele unei alte păci am consimti să intrăm în comuniune de rugăciune, de doctrină (pe baza minimului dogmatic în comun acord admis) s.a.m.d. cu eterodocsii conform principiului ecumenic enuntat de unul din sustinătorii miscării ecumenice: “Dai ca să dau, renunti ca să accept… este un început”.

Puritatea credintei ortodoxe este singura conditie pentru realizarea adevăratei păci, care nu se poate plini fără harul lui Dumnezeu.

Written by: admin

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *