Relativizarea marturiei Pr. Staniloae despre ecumenism

La deschiderea adunarii ecumeniste pretinse a “Bisericilor” din 5 septembrie 2007, in cuvantul de deschidere a fost invocat numele Parintelui Staniloae astfel:

“Fără îndoială, prin acest moment festiv, ne aflăm cu toţii, creştini ai Bisericilor Europei, în armonie şi rugăciune cu înaintaşii noştri, […] părintele Dumitru Stăniloae

Nu doar cu aceasta ocazie ci chiar in alte situatii, ecumenistii invoca numele Parintelui Staniloae si se considera in “armonie” cu activitatea sa ecumenica. Aceasta invocare pusa in balanta cu marturia parintelui ridica totusi cateva semne de intrebare:

“Eu nu sunt pentru ecumenism! A avut dreptate un sarb, Iustin Popovici, care l-a numit panerezia timpurilor noastre. Eu il socotesc produsul masoneriei. Iara relativizeaza adevarul, credinta adevarata. De ce sa mai stau cu ei care au facut femeile preoti, care nu se mai casatoresc?”

Iata ca nu doar adevarul de credinta este relativizat ci chiar optiunea si marturia celui mai mare teolog roman al secolului XX care desi a fost implicat in miscarea ecumenista, cunoscand-o din interior a rejectat-o si a anatemizat-o.

Pr. Dumitru Staniloae – Uniatismul din Transilvania, opera unei întreite silnicii

Parintele-Dumitru-StaniloaeSub masca ecumenismului se oferã burse numeroase tinerilor ortodocsi si tot felul de ajutoare si alte avantaje unor fruntasi ortodocsi, mai ales din unele biserici mai strâmtorate financiar, deprinzîndu-i, în schimb, cu un vocabular ecumenist relativist, pentru a-i dezarma în fata fortelor de intercomuniune, în fata teoriei cã, cu toate diferentele existente, cele douã Biserici au devenit, de la ridicarea anatemelor una, dar una sub primatul papei, la care conducerea Bisericii Catolice nu renuntã cu nici un pret. Bursele în scolile de teologie catolicã se ofereau si odinioarã cu efectele pãgubitoare, pe care le cunoastem, pentru Ortodoxie, dar argumentul cã diferentele între ortodocsi si catolici sunt fãrã însemnãtate era folosit de propaganda catolicã ca mijloc de adormire a constiintelor ortodoxe si în epoca de creare a uniatismului. În privinta aceasta, catolicismul nu a schimbat în esentã nimic, dar nici în folosirea acestor metode ca momeli pentru acceptarea primatului papal de cãtre ortodocsi. Ceea ce e nou e numai metoda de a camufla mai abil aceste metode sub masca generoasã si nobilã a ecumenismului.

Vaticanul, continuând însã sã urmãreascã acelasi scop, rãmâne în continuare adeptul aceleiasi tendinte de extindere a unei dominatii “în spirit lumesc asupra tuturor crestinilor. Dar urmãrirea acestui scop prin metode camuflate, sub masca nouã a ecumenismului, nu va avea alt rezultat decât sã compromitã ecumenismul pe care Roma pretinde cã îl servele, producând noi frãmântãri în sânul popoarelor ortodoxe si noi tensiuni între Ortodoxie si Catolicism, sau sã prelungeascã o lungã perioadã de frãmântãri pe care Roma a întretinut-o spre marea pagubã a unitãtii crestine, fãrã sã fi învãtat nimic din aceastã gresitã metodã a ei, de a întelege unitatea între Biserici. Istoria uniatismului de pretutindeni aratã cã el este incompatibil cu ecumenismul zilelor noastre. Conciliul II Vatican a vrut sã însemne o deschidere a Bisericii Romano-Catolice fatã de aspiratiile lumii contemporane spre pace, neagresiune si spre întelegerea cu celelalte confesiuni si Biserici crestine, mai ales spre Biserica Ortodoxã, al cãrui tezaur doctrinar, spiritual si liturgic, declarã cã-l pretuieste.