sf-paisieOdată, povesteşte Stareţul, au venit la coliba mea doi cato­lici. Unul dintre ei mi-a spus:
– Hai să spunem „Tatăl nostru”!
– Ca să spunem împreună, trebuie mai întâi să avem aceeaşi învăţătură. Dar între noi şi voi este o prăpastie mare.
Apoi mi-a spus:
– Dar ce, numai ortodocşii sunt aproape de Dumnezeu şi nu­mai ei se vor mântui? Dumnezeu este cu toată lumea.
– Bine, dar tu poţi să-mi spui câtă lume este aproape de Dum­nezeu? Aşadar, există diferenţe între noi. Fireşte, suntem copiii legitimi ai unui singur Părinte, dar unii locuiesc în casă, iar alţii rătăcesc pe afară.
– Să arătăm dragoste, mi-a spus după aceea.
– Astăzi dragostea pătimaşă [păcatul] a devenit modă, le-am zis.
– Şi asta este cuprins în dragoste, mi-au spus iarăşi.
– Toţi vorbesc despre dragoste, pace şi armonie, dar toţi aceş­tia sunt dezbinaţi, atât în ei înşişi, cât şi în relaţiile cu ceilalţi. De aceea pregătesc bombe din ce în ce mai mari.

== Dialog realizat de Pr. Savatie Bastovoi  ==

Pr. Savatie: Părinte, dar matale ai auzit vreodată de ecumenism?

Pr. Selafiil: Mie mi-o spus părintele Iosif, care o fost amu în România. O zis c-o fost într-o mănăstire şi-acolo, zice, economici, vrasăzică…

Pr. Savatie: Ecumenici, părinte…

Pr. Selafiil: Economici, de-aiştia… ei vor întotdeauna să fie o credinţă în toată lumea. Credinţa cei dreaptă în toată lumea. Şi-acolo se grămădesc fel de fel de sectanţi, fel de fel de oameni, fiecare cu credinţa lui. Şi-apăi ei acolo se bat unul cu altul, vrasăzică, cum ar fi de făcut ca să fie o singură credinţă şi cea mai dreaptă. Apăi, de-amu Dumnezeu dacă i-ar îndrepta pe dînşii, ce să facă şi cum să facă, vrasăzică. Spune că-s mulţi acolo, vreo 300 de oameni…

Pr. Savatie: Mai mulţi, părinte. În România a venit papa de la catolici la patriarh şi s-au rugat împreună, numai că nu s-au împărtăşit. Dar de gînd. Amu s-au scos cărţi groase în care s-au fotografiat ei împreună. Şi sînt mulţi preoţi ortodocşi care pupă mîna papii, iar alţii, prin sate în Banat, se şi împărtăşesc împreună, zicînd că nu-i nici o diferenţă între noi. Din cauza asta e încurcătură în Biserică. Sfinţii ortodocşi care au scris contra catolicilor sînt daţi în umbră. Dar nu sînt numai catolici, că şi evreii se supără, zicînd să scoatem din Evanghelie şi din slujbe cuvintele prin care ei sînt învinuiţi de moarte lui Hristos. Aiştea-s ecumenicii. Ce zici matale de dînşii?

Pr. Selafiil: Ei, ce ţi-oi spune eu… că noi… n-avem de dînşii nevoie. Noi sîntem cu credinţa noastră, care o fost aşezată de Sfinţii Părinţi. Dar încolo, amu îi plină lumea de sectanţi, nu numai cu catolici, dar fel de fel de credinţe sînt amu: şi bactiştii, şi sîmbotiştii… Fel de fel de credinţe. Îmblă cu biblia în sîn şi amăgesc oamenii, că iaca la noi aşa-i, dar la voi cer preoţii bani şi altele. Şi grăiesc şi judecă rău. Dar noi nu trebuie să ne uităm la aceia.

Pr. Savatie: Ecumeniştii zic că toate religiile sînt bune în felul lor şi că duc spre acelaşi Dumnezeu. Doar că musulmanii Îl numesc pe Dumnezeu Alah, budiştii Buda şi alţii cum îi mai spun. Ei îi învinuiesc pe ortodocşi de faptul că nu sînt îngăduitori faţă de alte religii. Ecumeniştii ar vrea să amestece toate religiile şi să facă din ele un singură.

Pr. Selafiil: Asta nu, nu-i bun. Vrasăzică, cum poţi să te uneşti cu dînşii, dacă ei îs aşa? Dacă ar fi să le unească şi să facă o singură credinţă care-i dreaptă, s-o ţie toţi în toată lumea, ar fi bun. Că-i numai uun Dumnezeu, nu sînt mai mulţi dumnezei. Dar aşa, cum să mă rog eu la Buda, dacă eu ştiu că el nu-i Dumnezeu?

Pr. Savatie: Ei zic că la dînsul numai numele e altul, dar e acelaşi Dumnezeu şi că doar aşa l-au înţeles budiştii. Ce să faci dacă la ei n-o ajuns Hristos cu predica, ce ei n-o să se mîntuiască?

Pr. Selafiil: He-e… nu ştiu cum să zic, să nimeresc. Eu aşa gîndesc, că ei să atragă atenţia la toţi, la catolici şi alţii ca să fie o singură credinţă pravoslavnică, dreaptă să fie credinţa în Dumnezeu. Că Dumnezei nu-s mai mulţi, îi unul – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, El o făcut lumea asta. Apăi cum să zic eu că ei îs drepţi, dacă Dumnezeu prin apostolul Pavel o zis să te fereşti de eretici ca de foc, vrasăzică, care nu-s dreptcredincioşi?

Pr. Savatie: Părinte, în România îi moda să se facă „săptămîni de rugăciune comună”. Episcopii sînt datori să facă în eparhia lor o săptămînă în care se roagă cu alte credinţe. Ies pe stradă şi bat în dobe, ard beţe sau ce rînduieli mai au acolo. Dacă cineva se împotriveşte, spun că ortodocşii nu au dragoste pentru că nu recunosc celelalte credinţe.

Pr. Selafiil: Apăi cum să le spun că-i drept, dacă nu-i drept aşa? Cum să te rogi, dacă ei nu se roagă la Mîntuitorul? Ei cum să te uneşti cu ei, dacă ei nu-L cunosc pe Dumnezeul cel drept care o făcut cerul şi pămîntul?

Pr. Savatie: Unii au obicei să vină în biserici ortodoxe, spunînd că aici vînează „energie”, se „concentrează” în felul lor, închid ochii şi mişcă din mîini parcă dansează. Cum trebuie să ne purtăm cu ei? Ei, nu poţi să vorbeşti cu dînşii. Ce să vorbeşti cu dînsul, dacă el nu se lasă de credinţa lui, el zice că a lui îi dreaptă. Atunci iese că şi iehoviştii şi toţi sectanţii şi bactiştii îs toţi, vrasăzică, o credinţă? Să zicem că şi ei au bună creinţă? Dar ei nu cred în Duhul Sfînt! Nu cred în Dumnezeu Tatăl şi Fiul cum trebuie. Ei nici pe Dumnezeu Fiul nu-L cunosc întocmai cu Tatăl, ei altfel, ca şi Arie… Ne putem duce în adunările lor?

Pr. Selafiil: Scrie acolo. Un frate s-o întîlnit pe cale cu un evreu. Asta în Pustia Eghipetului. Şi o întrat ei în vorbă. Dar evreul zicea că Tatăl îi Dumnezeu, iar Iisus Hristos nu-i Dumnezeu. Şi-aşa o stat ei la vorbă, şi evreul tot o ţinea pe-a lui, că Hristos nu-i Dumnezeu. Pe urmă s-o despărţit şi-o venit fratele la chilia lui. Şi l-o întîmpinat stareţul, zicîndu-i: ce ai, că ţi s-o întîmplat ceva pe cale? „N-am nimic, zice fratele, am vîndut coşurile şi mai mult n-am făcut altceva”. „Spune-mi, frate, ce ţi s-a întîmplat, că văd că eşti mînjit primprejur? Cînd te duceai te vedeam înconjurat de o lumină, dar amu văd că eşti mînjit”. Că i s-o descoperit stareţului că de la vorba cu evreul s-o îndepărtat de la frate Duhul Sfînt, pentru că l-o lăsat pe acela să hulească pe Mîntuitorul şi nu s-o împotrivit. Noi să nu ne uităm cum zic ei, că poate aşa sau aşa. Nu-i cum zic ei, că-i dreaptă credinţa lor, că-i bună. Cum să fie bună, dacă el nu crede drept? Dumnezeu pe-aiştia la judecată o să-i afurisească în fundul iadului, pentru că nu-L cinstesc pe Dînsul, dar cinstesc alţi dumnezei. Nu spune acolo, la Psaltire, că dumnezeul lor este al dracilor?

Pr. Savatie: Sînt ortodocşi care, chair dacă nu trec la sectanţi, nu zic că sectanţii sînt rău credincioşi şi că au şi ei dreptatea lor.

Pr. Selafiil: Au dreptatea lor, vrasăzică, dar nu cred drept în Dumnezeu, îs eretici. Dar cît o luptat sfinţii Părinţi împotriva sectanţilor, a lui Arie care lupta contra Mîntuitorului? Şi Sfîntul Vasile şi alţii. Şi i-o afurisit pe dînşii, i-o blestemat. Ce-o păţit Arie cînd se ducea la Sobor să întărească cuvintele lui? Sfinţii Părinţi s-o rugat şi el, cînd o intrat în obornă, la toalet, acolo s-o prăpădit, o vărsat maţele lui. L-o blestemat Dumnezeu. Şi-aşa că nu putem să ne unim cu dînşii, cum zic ei, că-s buni şi ei şi buni şi noi. Dumnezeu ştie care-s buni, nu-i judecăm, dar, vrasăzică, nu trebuie să ne unim cu dînşii. Înţelegi cum? N-o să-i judecăm noi, Dumnezeu o să-i judece. Noi trebuie să ne ţinem dreapta credinţa noastră. Cum se roagă ei, vrasăzică, cum să-i audă Dumnezeu, dacă ei nu se roagă drept? Că rugăciunea lo nu se aude. Unii zic să se roage şi ei şi să ne rugăm şi noi, că şi ei îs buni şi noi sîntem buni. Cum să fie buni? Dac-ar fi buni, i-ar auzi Dumnezeu. D’apoi uite la sfîntul Vasile cînd avea el cu ereticii de-a face. Ţi-am spus cum o făcut el cu biserica? Iaca cum!, că pe aceia nu i-i auzit Dumnezeu![1] Cum să zic eu că ei îs buni, dacă pe dînşii Dumnezeu nu i-o auzit, n-o vrut să audă rugăciunea lor? Cum putem noi să spunem că-i bună credinţa lor. Ei o urăsc şi pe Maica Domnului şi pe Sfinţi! Cum să ne unim noi cu dînşii, să facem rugăciuni împreună cu dînşii, dacă Dumnezeu nu-i aude? La Sfînta Liturghie doar zice: cei chemaţi ieşiţi, ca nimenea din cei chemaţi să nu rămînă.[2]

Pr. Savatie: În România, în timpul liturghiei, au invitat un cardinal catolic în altar şi l-au aşezat pe locul înalt. [3]

Pr. Selafiil: Catolici? Ei, treaba lor ce-o făcut ei acolo. I-o făcut cinste omenească, dar Dumnezeu nu i-o făcut. Numai Dumnezeu, dacă a arăta El dreapta credinţă. Dar cu aiştia n-o mai scoţi la capăt, ei au dreptatea lor. Spun ei că iaca aşă, aşă, aşă. Dumnezeu o arătat dreapta noastră credinţă prin minuni. De ce se spune că la Sobor sfîntul ierarh Nicolai nu-l suferea pe Arie? Aşa de tare el era avan, sfîntul Nicolai! Şi cînd mărturisea el dreapta credinţă s-o supărat şi i-i tras o palmă. Sfinţii părinţi o luat şi l-o judecat, vrasăzică, pe sfîntul Nicolai şi l-o dat la pedeapsă într-o cameră. Şi cînd s-o dus a doua zi dimineaţă, că ei l-o dat dezbrăcat, l-o găsit îmbrăcat în veşminte şi cu Evanghelia în mînă. Şi atunci o văzut anume că el îi drept, vrasăzică. Dumnezeu o arătat că rîvna lui care era asupra ereticilor îi bună. Dar Sfîntul Spiridon ce-o făcut la Sobor? O luat o cărămidă şi o zis: fraţilor, vedeţi? Cărămida asta îi făcută din trei materii: din lut şi din apă şi din foc. Şi-i una, nu-s două, nu-s trei, îi una – o cărămidă. Cînd o strîns-o în mînă, o ieşit sus focul, jos apa şi în mînă o rămas lutul. Şi aşa el o arătat că Dumnezeul nostru îi unul în trei feţe: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt. Dar sfîntul Ioan Damaskin, că i-o tăiet ereticii mîna ca să nu mai scrie în apărarea sfintelor icoane? Dar el s-o rugat şi Maica Domnului i-o lipit mîna înapoi, şi i-o lăsat numai aşa o vîrcă de sînge, aşa dimprejur, ca semn că o fost tăiet. Şi el n-o mai stat acolo în Damascul lui, s-o dus la Ierusalim, acolo în Valea Plîngerii, unde era mănăstirea lui Sfîntul Sava şi acolo s-o făcut călugăr. Şi-apoi el o scris multe rugăciuni către Maica Domnului, către Mîntuitorul, către Dumnezeu, vrasăzică. Multe rugăciuni o scris el. Iaca, vrasăzică, noi credem în lucruri care se văd, pe care le-a văzut şi despre care o scris sfinţii Părinţi. Şi noi credem numai în cuvintele lor.

~ ~ ~ ~ ~ ~

NOTE

[1] Este vorba de o întîmplare relatată în Viaţa Sfîntului Vasile cel Mare. Era în perioada cînd multe biserici treceau la arieni. Sfîntul Vasile, în calitate de episcop, a propus cîrmuitorului cetăţii următorul tîrg: să se roage în faţa bisericii încuiate adunare arienilor şi adunarea credincioşilor şi la a cărui rugăciune ca cădea lacărul, a acelora să fie biserica. Lacătul a căzut la rugăciunea Sfîntului Vasile şi aşa ortodocşii şi-au redobîndit biserica.

[2] „Cei chemaţi” sau catehumenii erau cei care şi-au exprimat dorinţa de a primi Sfîntul Botez şi se aflau în perioada de iniţiere. Aceştia aveau dreptul să stea doar la o parte a Liturghiei, numită în limbajul liturgic „Lturghia catehumenilor” şi erau obligaţi să iasă din biserică înainte de a începe Sfînta Taină a Euharistiei.

[3] Locul înalt este un tron în altar pe care se aşază doar episcopul.

Parintele-Dumitru-StaniloaeSub masca ecumenismului se oferã burse numeroase tinerilor ortodocsi si tot felul de ajutoare si alte avantaje unor fruntasi ortodocsi, mai ales din unele biserici mai strâmtorate financiar, deprinzîndu-i, în schimb, cu un vocabular ecumenist relativist, pentru a-i dezarma în fata fortelor de intercomuniune, în fata teoriei cã, cu toate diferentele existente, cele douã Biserici au devenit, de la ridicarea anatemelor una, dar una sub primatul papei, la care conducerea Bisericii Catolice nu renuntã cu nici un pret. Bursele în scolile de teologie catolicã se ofereau si odinioarã cu efectele pãgubitoare, pe care le cunoastem, pentru Ortodoxie, dar argumentul cã diferentele între ortodocsi si catolici sunt fãrã însemnãtate era folosit de propaganda catolicã ca mijloc de adormire a constiintelor ortodoxe si în epoca de creare a uniatismului. În privinta aceasta, catolicismul nu a schimbat în esentã nimic, dar nici în folosirea acestor metode ca momeli pentru acceptarea primatului papal de cãtre ortodocsi. Ceea ce e nou e numai metoda de a camufla mai abil aceste metode sub masca generoasã si nobilã a ecumenismului.

Vaticanul, continuând însã sã urmãreascã acelasi scop, rãmâne în continuare adeptul aceleiasi tendinte de extindere a unei dominatii “în spirit lumesc asupra tuturor crestinilor. Dar urmãrirea acestui scop prin metode camuflate, sub masca nouã a ecumenismului, nu va avea alt rezultat decât sã compromitã ecumenismul pe care Roma pretinde cã îl servele, producând noi frãmântãri în sânul popoarelor ortodoxe si noi tensiuni între Ortodoxie si Catolicism, sau sã prelungeascã o lungã perioadã de frãmântãri pe care Roma a întretinut-o spre marea pagubã a unitãtii crestine, fãrã sã fi învãtat nimic din aceastã gresitã metodã a ei, de a întelege unitatea între Biserici. Istoria uniatismului de pretutindeni aratã cã el este incompatibil cu ecumenismul zilelor noastre. Conciliul II Vatican a vrut sã însemne o deschidere a Bisericii Romano-Catolice fatã de aspiratiile lumii contemporane spre pace, neagresiune si spre întelegerea cu celelalte confesiuni si Biserici crestine, mai ales spre Biserica Ortodoxã, al cãrui tezaur doctrinar, spiritual si liturgic, declarã cã-l pretuieste.

mitropolit-antonie-plamadealaEcumenismul a luat-o pe o cale gresita, care porneste din inima Consiliului Ecumenic. Poate ca ar trebui cumva reformat, pentru ca sa inceapa tratative care sa dea niste rezultate. Pentru ca ideea in sine ramane buna. Felul cum s-a dezvoltat insa ramane sub semnul intrebarii.

Am fost foarte implicat in dialogul ecumenic. Am fost chiar un luptator pentru ecumenism timp indelungat. Imi pare rau insa ca acum, dupa 50 de ani de incercari, ecumenismul se afla tot la inceput. Dupa mine, vinovati sunt in primul rand cei din Consiliul Ecumenic, pentru ca nu au dus la bun sfarsit nici una dintre problemele pe care le-au avut. Ecumenismul a ramas insa o problema, care cine stie cand si cum se va rezolva.

Doar atat ca a deschis ochii Ortodoxiei spre viitor. Si spre un viitor poate mai putin cunoscut de noi, dar oricum spre un viitor promitator. Ecumenismul a fost dintru inceput o mare problema si se poate ca intr-un viitor indepartat sa-si gaseasca un punct de vedere mai solid. Desigur insa ca el va trebui reformat, caci cu actualele femei, aflate in Comitetele lui, care au venit cu intentii pur feministe, s-a compromis astfel, pentru epoca noastra, ecumenismul. As zice ca, la data de fata, relatiile Bisericii Ortodoxe cu celelalte biserici sunt oarecum normale. Si cu Biserica Catolica ele sunt tot normale, cand ma gandesc la normalitate, iau situatia de acum 50 de ani. Adica nu s-a facut nici un progres, pentru ca staful Consiliului Ecumenic nici nu s-a gandit la aceasta. El ramane condus de protestanti, la o atitudine pe care nu si-o precizeaza, dar, in afara de Biserica Catolica, cu care s-au incercat unele discutii, cu protestantismul nici vorba de asa ceva. Si daca in unele relatii cu Biserica Romano-Catolica si-au schimbat atitudinile din trecut, apoi cu Biserica protestanta nici nu s-a incercat aceasta. Asa ca putem vorbi de un oarecare moment de schimbare, dar el se refera mai mult la o schimbare de atitudine, si nu la una de doctrina. Asa incat, cu ecumenismul, as zice ca suntem abia la inceput. Dupa 50 de ani, in care s-au vanturat tot felul de idei, au ramas tot la idei, au ramas tot la practici vechi, schimbandu-se doar atitudinile de suprafata, care au deschis oarecum drumul spre un oarecare ecumenism, dar el trebuie inca lucrat indelung ca sa poata spune ca a facut ceva. In scurt, au fost tatonari neinsemnate, care au ramas tot la tatonari si nu s-a rezolvat nici una dintre diferentele mari. Asa ca ramane de facut totul. Si nu cred ca aceasta e o atitudine a Bisericii noastre, ci in primul rand a Consiliului Ecumenic, care ramane un organism condus, in general, de protestanti si in care ortodocsii, dupa ce au incercat unele interventii, s-au lasat mai moale. Dar lucrurile au ramas tot asa, adica suntem in fata ecumenismului si nu in vreo stare care va fi dat vreun rezultat. Asa ca ramane totul de facut inca. Cine il respinge si de ce? In primul rand il resping, din principiu, fiindca multi nu-l cunosc. Ei nu au fost deloc contactati de biserici in lupta lor ecumenica. Nici nu se putea sa fie altfel. Si apoi trecerea prin atatea formalitati fara sa se ajunga la nimic le-a dat sentimentul ca ecumenismul e o greseala. Eu cred ca aceasta este o stare de fapt a unora dintre biserici care nu si-au angajat tot personalul in aceste lupte, dar chiar daca l-ar fi angajat, tot aici ar fi ajuns.

Eu n-as zice ca mai asteptam ceva de la multimea de confesiuni si directii in care crestinismul e organizat. In momentul de fata, nu cred ca cineva mai asteapta ceva. Ecumenismul a luat-o pe o cale gresita, care porneste din inima Consiliului Ecumenic. Poate ca ar trebui cumva reformat, pentru ca sa inceapa tratative care sa dea niste rezultate. Pentru ca ideea in sine ramane buna. Felul cum s-a dezvoltat insa ramane sub semnul intrebarii. Eu sper totusi ca intr-o zi vom putea spune ca ceva s-a schimbat si ca de acum inainte mergem pe drumul cel bun.

Acest nou Papa, Benedict al XVI-lea, inca nu si-a spus parerile in privinta ecumenismului. Pe cat il cunoastem noi, e un conservator convins, asa ca nu va da drumul vreunei opinii care sa-l contrazica. El va ramane intr-o expectativa, care de altfel e si caracteristica varstei sale, dar cine stie? E inca pe treptele inceputului, mai are cativa ani de gandire buna, asa ca s-ar putea sa ne ofere si surprize. Eu personal insa nu prea cred in vreo perspectiva noua in ce-l priveste. Cred ca va fi un Papa care va pastra ceea ce s-a castigat prin Ioan Paul al II-lea, dar mai mult nu cred. Caci cat a fost Ioan Paul al II-lea de deschis, si totusi nu s-a realizat foarte mult, cu atat mai mult vom putea afla de la actualul Papa de tranzitie. Eu cred ca el va intari osatura principala a catolicismului din toata lumea si-l va pregati pentru noi confruntari in campul ecumenic al viitorului.

sf-ignatie-brianceaninovCe spectacol vrednic de plans si de plans in hohote: crestini care nu stiu in ce consta propriu-zis crestinismul! Privirea noastra intalneste acest spectacol neincetat; rareori vedem cate o exceptie, rareori putem intalni, in numeroasa gloata a celor ce se numesc crestini, unul care e crestin nu doar cu numele, ci si de fapt. Intrebarea: “De ce sa nu se mantuie paganii, mahomedanii si asa numitii eretici?” a devenit o intrebare obisnuita astazi. “Printre ei se gasesc oameni cat se poate de buni. A-i pierde pe acesti oameni buni ar fi contrar milei lui Dumnezeu!… Mai mult, aceasta e contrar chiar ratiunii umane sanatoase! Doar ereticii sunt si ei crestini. Sa te socoti mantuit iar pe membrii altor credinte – pierduti, este o nebunie, este o trufie fara margini!

Crestinilor! Voi vorbiti despre mantuire, dar habar nu aveti ce este mantuirea, de ce au nevoie oamenii de mantuire si, in sfarsit, nu-L cunoasteti pe Hristos – singurul mijloc al mantuirii noastre! Iata adevarata invatatura despre acest obiect, invatatura Sfintei, Universalei Biserici: mantuirea consta in restituirea partasiei cu Dumnezeu. Aceasta comuniune a fost pierduta de intregul neam omenesc prin caderea in pacat a protoparintilor. Tot neamul omenesc e o categorie de fiinte pierdute. Pieirea este domeniul tuturor oamenilor, atat a celor virtuosi, cat si a raufacatorilor. Ne zamislim in faradelegi, ne nastem in pacat. “Voi pogori la fiul meu, plangand, in iad” zice sfantul patriarh Iacov despre el insusi si despre sfantul sau fiu Iosif, cel cast si minunat. Coborau in iad, dupa sfarsirea pribegiei pamantesti, nu doar pacatosii, ci si dreptii Vechiului Testament. La atata se limiteaza puterea faptelor bune omenesti. Acesta e pretul virtutilor firii noastre cazute! Ca sa se refaca comuniunea omului cu Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, ca omul sa obtina mantuirea era necesara rascumpararea. Rascumpararea neamului omenesc a fost savarsita nu de un inger, nu de un arhanghel, nu de vreo fiinta si mai inalta dar marginita si creata – ci a fost savarsita de insusi nemarginitul Dumnezeu.
Pedepsele – partea neamului omenesc, au fost inlocuite cu pedeapsa luata de El; lipsa meritelor omenesti a fost inlocuita de vrednicia Lui infinita. Toate faptele bune omenesti neputincioase, pogoratoare in iad, au fost inlocuite cu o singura fapta buna, plina de putere: credinta in Domnul nostru Iisus Hristos. Cand iudeii L-au intrebat pe Domnul: “Ce sa facem ca sa facem lucrurile lui Dumnezeu”, Domnul le-a raspuns: “acesta este lucrul lui Dumnezeu, sa credeti in Cel pe Care L-a trimis El”, dar un singur lucru bun ne e necesar intru mantuire: credinta; credinta ca lucrare. Prin credinta, numai prin credinta, putem intra in comuniune cu Dumnezeu, prin mijlocirea Tainelor pe care ni le-a daruit El. In desert dar, si cu pacat cugetati si ziceti ca oamenii buni dintre pagani si mahomedani se vor mantui, adica vor intra in comuniune cu Dumnezeu!… Nu!… Biserica a recunoscut intotdeauna ca exista un singur mijloc de mantuire: Rascumparatorul! Ea a recunoscut ca cele mai mari virtuti ale firii cazute pogoara in iad. Daca dreptii adevaratei Biserici si facatorii de minuni care credeau in Rascumparatorul ce urma sa vina pogorau in iad, cum va inchipuiti ca paganii si mahomedanii care nu au cunoscut si nu au crezut in Rascumparator vor capata mantuirea numai pentru ca ei vi se par dumneavoastra draguti si buni, cand mantuirea nu se obtine decat printr-un singur, va repet, un singur mijloc si acesta este credinta in Rascumparator!

Pr. Teofil Paraian despre ecumenism

by admin on

pr-teofil-paraianOrtodocşii văd posibilă unitatea tuturor creştinilor numai prin încadrarea acestora în Biserica Ortodoxă. Catolicii nu văd unirea altfel decât prin triumful catolicismului. Protestantii sunt mai dispuşi să facă concesii, dar nu toţi şi nu în toate. Partea negativă a ecumenismului este că, în multe cazuri, dizolvă conştiinţa apartenenţei credincioşilor la Biserica din care fac parte. Se poate spune, fără putinţă de tăgadă, că până acum ea n-a rezolvat nimic şi că sunt prea puţine şanse să se rezolve ceva în viitor. Consider posibilă aceasta nu prin puterea omului, ci prin rânduiala şi harul lui Dumnezeu. Nu întrevăd aceasta pentru generaţia noastră – Ortodoxia şi internaţionalismul religios, Bucureşti, Ed. Scara, 1999, p. 76.